Apa nu înțelege că plouă, floarea își ignoră parfumul, steaua nu își vede propria lumină și oamenii nu știu că sunt eterni.
Pârâul subteran se termină într-un izvor, dispare într-un râu, care se pierde în ocean, apoi se evaporă și se transformă în nor ce dispare de pe cer, iar ploaia cade și se afundă în pământ.
Infiltrarea ploii creează un pârâu subteran din care apare un izvor ce se transformă într-un râu si alimentează oceanul care naște norii ce poartă ploaia care udă pământul și umflă sămânță.
Sămânța a murit și din ea a încolțit copacul cu frunze, împodobit cu flori frumoase și parfumate ale căror petale se decolorează delicat și sunt înlocuite de fructe, hrană pentru păsări și lilieci, care răspândesc semințele.
Departe, o stea a făcut cercuri nesfârșite în interiorul galaxiei, a ajuns la sfârșitul mileniilor sale și a devenit o supernovă, ce dispare într-o explozie monumentală. Praful cosmic rezultat dă naștere unei nebuloase, care se transformă de-a lungul timpurilot în corpuri cerești frumoase și misterioase.
Prin pârâu, copac și stea, marea transformare are loc de când s-a născut timpul, pentru că toate urmează ciclurile insondabile ale schimbarilor naturii, în care moartea este o parte inseparabilă a vieții, așa cum viața este o continuare inevitabilă spre moarte.
Bem apa, mâncăm fructele și primim căldura și lumina de la o stea, așa că suntem făcuți din aceleași materiale ca și frații și surorile noștri din Creație. De ce nu am participa la aceleași cicluri de transformare?
Facem parte din broderia fantezistă pe care Eternul o face și o reface în țesătura spațiu-timp, pe care o numim realitate, al cărei material este conștiința însăși. În cadrul eternității apar râuri, flori, păsări și constelații și, când apare o ființă umană, Eternul își vede imaginea reflectată și zâmbește.
Parcurgand diferite stări de conștiință, apa nu înțelege că poate curge, floarea își ignoră parfumul, steaua nu-și aminteste propria lumină și ființa umană uită că este eternă.
Apa circulă pe planetă de milioane de ani, iar întregul ei ciclul este posibil prin însumarea părților sale. Totuși, dacă aceste părți ar decide să se separe, norii ar putea refuza ploaia, râurile ar înceta să alimenteze mările, iar acestea la rândul lor ar refuza să se evapore. Ciclul apei s-ar întrerupe, pentru că eternitatea aparține Întregului si nu părților sale izolate.
Dacă florile ar refuza să moară, fructele nu ar apărea; fructele și semințele trebuie să moară înainte să se poată naște un nou copac. Un copac care aspiră la eternitate și refuză să se schimbe, inevitabil, ar muri deoarece copacul există ca specie și nu ca individ.
Pentru ființele umane, procesul evolutiv a fost lung, de la hoardele de nomazi care cutreierau savanele, până la apariția unei conștiințe despre ei înșiși, a unei conștiințe de sine, care ne diferențiază de pâraie, copaci și stele. Întorcându-se spre interior, însă, conștiința de sine a fost transformată treptat în egocentrism, care este o caracteristică a societății umane moderne.
Ființa umană este o fracțiune inseparabilă a Întregului, dar conștiința lui îi spune că este separat. Intuitiv, el realizează că eternitatea aparține Întregului, dar nu și părților sale izolate și, astfel, în cele mai profunde straturi ale conștiinței sale, înțelege că nu poate fi etern în sine.
„Acest eu izolat înăuntru, acest pseudo-sine, se apără cu încăpățânare de moarte, de dezintegrare și transcendență, pe de o parte, iar pe de altă parte, aspiră să fie și se preface a fi centrul cosmosului, omnipotent și nemuritor. … Teroarea morții este inerentă percepției sinelui separat, subiectului separat…” Această percepție a izolării, totuși, este falsă, deoarece „nu există nicio entitate radical separată nicăieri – granița dintre subiect și obiect este în cele din urmă iluzorie”. [2]
Respirăm oxigen care este parțial produs de alge microscopice, diatomeele verzi, care trăiesc în oceane. Acest oxigen este transferat prin alveolele pulmonare în sânge și hrănește toate celulele, țesuturile și organele noastre, făcând posibilă viața. În acest fel, menținem o relație intrinsecă și profundă cu aceste alge microscopice. Nu ne dăm seama că suntem legați fără echivoc de diatomee și în egală măsură de mări, de nutrienții transportați de râuri, care au permis reproducerea lor; de pădurile prin care șerpuiește râul, de soarele care întreține fotosinteza. Fără îndoială, aparținem Întregului.
Astfel, este necesar să depășim iluzia separării și să înțelegem că totul se transformă. Putem, în acest fel, să urmăm ciclul existenței noastre, pe măsură ce urmăm spirala ascendentă a transformării conștiinței, al cărei sfârșit nu este posibil să-l discernem. În acest ciclu, privim fără frică tot ceea ce ne izolează, cum ar fi prejudecățile, vanitățile și iluzia atotputerniciei, permițând luminii înțelegerii să le dizolve asemenea ceții care dispare sub razele soarelui care răsare.
Și într-o zi, vom putea să îmbrățișăm marea transformare și să spunem: „Hai să mergem…”
REFERINȚE:
[1] ANDRADE, Fernando Teixeira. O Medo: O Maior Gigante da Alma. Available at O medo: o maior gigante da alma (Fernando Teixeira de Andrade) – Imprimir este texto – Crónicas – Luso-Poemas Accessed on 05 February 2024.
[2] WILBER, Ken, Proiectul Atman : O viziune transpersonală a dezvoltării umane, Quest Books 1996. 260 p.
