Mă cunoști mai intim decât mă cunosc eu însămi și totuși îmi este imposibil să-mi dau seama cine ești. Nu pot face niciun pas fără tine lângă mine și totuși, uneori mă simt atât de singur.
Cine eşti tu?
Ești atât vocea înțelepciunii care mă călăuzește, cât și tovarășul meu de închisoare. În mine suferi pierderea unității – în tine găsesc o privire a ceea ce se poate simți să fii întreg. În mine simți durerea sclaviei – în tine simt vibrând potența libertății.
Undeva între libertate și sclavie, tu și cu mine explorăm tărâmurile acestui pământ; structura mea legată de pământ, predispusă la solidificare și stagnare, busola ta interioară legată pentru totdeauna de cer, străduindu-se spre dizolvare și fluiditate.
Mă simt sfâșiat la mijloc, între, atras în direcții opuse. Nordul tău este unitatea, dar ești târât în această lume a diviziunii, încarcerat de perspectiva mea de separare. Sunt închisoarea ta, dar sunt și cheia libertății tale.
Consider că este onoarea și datoria mea să fiu prietenul și asistentul tău, dar sunt și un copil al acestui pământ. Nu este în ADNul meu să îmbrățișez incertitudinea. Caut mereu să mă protejez. Sunt profund implicat în căutarea perfecțiunii și longevității. Îmi plac planurile și strategiile. Îmi place să mă simt în control. Îmi place să cred că înțeleg mecanismele acestui pământ și cum să navighez printre ele.
A da drumul modului meu de a fi, a mă dizolva în unitate pare a fi amenințarea supremă.
Mi s-a spus că a mă pierde în agitația pământească nu este pe placul tău, dar, să fiu sincer, nu mă pot abține de cele mai multe ori. Am nevoi și obiective, planuri și dorințe de care trebuie să mă ocup. Pierdut în încurcăturile mele, ești împins în fundal. Devii un articol pe lista mea de lucruri de făcut, lucrul de care intenționez să mă ocup mai târziu.
În timp ce spun asta, te aud râzând. Cu căldură, maternă, răbdătoare.
Am fost învățat să mă văd separat de tine; tu nu ai făcut însă niciodată această distincție.
În tensiunea dintre divin și imperfecțiunea de a fi uman, am presupus în mod eronat că trebuie să scap mai întâi de umanitatea mea. Și încerc foarte mult să-ți întruchipez calitățile. Mă străduiesc spre perfecțiune și eternitate, dar totul fără rezultat.
Uneori văd absurditatea încercărilor mele, dar în mare parte iau eșecurile foarte personal.
Viața mea de zi cu zi se desfășoară în tensiunea dintre aceste contrarii.
Mă întreb adesea cum este posibil să mă simt atât, condus dar și acasă, nervos dar și nemișcat, pierdut și regăsit, anxios și în siguranță. Și să fiu conștient de ambele?
Din propria mea energie, încerc din greu să-mi construiesc o viață bună. Dar, în ciuda eforturilor mele, par că planurile mele se irosesc, văd cum proiectele mele se prăbușesc, iar drumul drept așezat în fața mea face ocoliri neprevăzute.
Dar din ce în ce mai mult îmi dau seama că ceea ce consider eșec… — Ești tu care vorbești astfel cu mine.
„Există o crăpătură în toate / Așa pătrunde lumina”(Leonard Cohen)
Când planurile eșuează, te simt mai aproape de mine. În adâncul neliniștii, simt prezența ta menținându-mă calm. Tot ce este nevoie este să te oprești, să renunți, să te predai. Și imediat simt că toată tensiunea se dizolvă.
Forțat să mă predau, simt o ușurare care își face drum prin mine, râsul zguduindu-mi corpul.
Cât de ușoară ar fi viața dacă aș înceta să mai intervin!
Dar apoi revin la a fi eu, la a nu mă încrede în planurile tale, la a-mi face propriile mele planuri în schimb, încercând să preiau controlul din nou, încercând să-mi reajustez acțiunea.
Rezistența mea față de predare este întotdeauna urmată de durere, durerea de a renunța, durerea provocată de spaima de moarte.
Dar dacă pur și simplu aș da drumul? Dacă aș saluta focul alb al degajării? Ce s-ar întâmpla dacă aș renunța la a pretinde că dețin controlul? Dacă m-aș preda, pentru că într-adevăr nu este nimic altceva de făcut, nu-i așa?!? Ce s-ar întâmpla dacă în loc să-mi fac propriile planuri, aș avea încredere în planul mai mare. Nu spre asta mă îndrepți din nou și din nou?
Dar sunt foarte obișnuit cu propria mea versiune a realității. În această versiune, eu sunt actorul principal și totul depinde de mine. Toată responsabilitatea este pe umerii mei și, de asemenea, frica în fiecare celulă a corpului meu. Bineînțeles, deciziile și planurile mele se bazează pe o viziune foarte restrânsă.
Trebuie să mărturisesc că nu pot să-mi amintesc și nici măcar să-mi imaginez vreo altă versiune a vieții în care m-am amuzat, privind lumea prin ochelarii mei colorați.
Și sunt teribil de speriat de opțiunea de a pune acești ochelari deoparte și de a vedea cu adevărat; de a lăsa punctul meu de vedere să se dizolve în al tău. Mă tăvălesc în confortul viziunii mele limitate, în siguranța aparentă a structurii și clarității sale.
Nu iau viața personal, ca persoană mi se pare foarte dificil. Și totuși, înțeleg din ce în ce mai mult că această viață nu este despre mine. Nu a fost niciodată și nu va fi niciodată. Există sentimente rănite dar și o cantitate imensă de ușurare în această realizare.
Tot timpul m-am întrebat cum să fiu prietenul și slujitorul tău, când de fapt tu erai acolo tot timpul pentru a mă ghida, pentru a-mi aminti. Vocea ta îmi vorbește oriunde merg. Cu fiecare eșec, îmi întinzi mâna. Viața mea, ca orice viață, este o lecție perpetuă de a renunța.
Lăsându-mă deoparte doar o secundă, totul devine clar precum cristalul. În loc să ajung la perfecțiune, mă dizolv în perfecțiunea ta. În loc să-mi fac propriile planuri, las planul tău să lucreze prin mine.
Simt că dualitatea de care am suferit se dizolvă; văd iluzia separării fiind integrată în unitatea realității.
Ești un copil al stelelor, liber și nedivizat, un suflet în costumul de corp al unei persoane.
Tu și cu mine nu suntem o dualitate, dintotdeauna ai fost doar tu.
