A percepe, percepție, minte
Jiddu Krishnamurti a întrebat odată dacă este posibil să vedem adevărul sau minciuna unei declarații imediat ce am auzit-o.[1] Cu această întrebare a deschis spațiul pentru o explorare reciprocă în grup și a indicat o stare de spirit foarte simplă, o stare de spirit care ascultă fără efort sau rezistență și, prin urmare, este capabilă să intre imediat în contact cu esența a altceva.
Deci, cum primim declarația: „Ceea ce gândim că suntem, nu suntem”? Care este reacția spontană a minții noastre când citește această propoziție? Este ea receptivă fără judecată? Sau există o părere despre aceasta chiar de la început, vreo formă de tendință precum antipatia, indignarea, acceptarea sau toleranța?
Găsirea unei oglinzi pentru calitatea minții noastre
Prin această examinare ne dăm seama că astfel de afirmații pot fi oglinzi pentru calitatea minții noastre. O oglindă în care putem observa forțele și structura care ne formează mintea. Fără îndoială, există o stare de spirit neperturbată care aude această afirmație și o îmbrățișează în deplină tăcere, și în această tăcere, ca să spunem așa, adevărul afirmației poate fi activ sau, dacă îi lipsește adevărul, lipsa sa de vitalitate va ieși la lumină. Deci, haideți să explorăm împreună această afirmație în profunzime: „Ceea ce gândim că suntem, nu suntem”.
Când ne întrebăm cine suntem, gândirea ne va prezenta de obicei tot felul de imagini și răspunsuri. Suntem aceasta și această persoană, în acea sau acea situație de viață. Avem aceste sau acele interese, un anumit fond de viață și aparținem acestui sau acelui grup. Dar nu este ciudat că, pentru a afla ce suntem, trebuie să ne informăm indirect despre aceasta prin folosirea unei narațiuni?
Acest fapt sugerează că la un anumit nivel nu există o relație directă, în interiorul nostru, cu ceea ce suntem de fapt. Această lipsă de relație este traversată de spițele gândirii care se învârt permanent. Deci această gândire schițează o imagine a ceea ce ne imaginăm a fi. Această imagine creată de noi înșine în corpul mental devine baza existenței noastre. Iar această imagine de sine mentală acționează în propria imagine mentală a lumii. Căci dacă acum ne întrebăm ce este lumea, începe același proces. Înseamnă că gândind astfel desenăm treptat o imagine a lumii în care se găsește și imaginea sinelui nostru. Din nou, acest fapt este o indicație a absenței unei relații directe cu lumea, sau – poate un cuvânt mai potrivit – cu cosmosul și ordinea absolută care pătrunde acest cosmos.
Fiecare formă a gândirii comune este un proces de abstractizare. Gândul la un copac nu este copacul. Gândul la lume nu este lumea. Gândul la sine nu este sinele. Orice gând, oricât de bine elaborat, nu va fi niciodată arborele, lumea sau sinele.
Percepția pură
Natura a ceea ce este nu poate fi cuprinsă cu vechea formă de gândire. Natura a ceea ce este poate fi doar experimentată într-o stare a minții care este în relație directă cu ceea ce este, în percepția pură.
Filozoful grec Plotin a denumit aspectul minții care este capabil de pură percepție „Nous”. Nous-ul, după Plotin, este primul aspect al ființei, din care percepția pură și, în consecință, și înțelegerea corectă apar și, prin intermediul căruia forța „Celuilalt” se exprimă pe sine.[2] Această forță a „Celuilalt” este de asemenea denumită ca „Spiritul Sfânt” în terminologia creștină.
Într-un text al rozacrucienilor din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, Nous-ul, percepția și înțelegerea pură sunt denumite și Ochiul Înțelepciunii:
„Ochiul Înțelepciunii vede în cea mai înaltă liniște minunile tuturor mișcărilor, și vede, de asemenea, prin toți ceilalți ochi, care rătăcesc în neliniște, și care vor să vadă fără Ochiul drept al Înțelepciunii, [deși] au primit viziunea lor de la acesta.[…] Timp și eternitate, […] înalt și adânc, exoteric și esoteric sunt înțelese de către Ochiul Înțelepciunii. Și, cu toate acestea, el nu este tulburat de ele, căci locuiește în centrul Tăcerii, unde totul există în egalitate, fără conflict. El deține ceea ce vede. De aceea, dragă omule!, dacă dorești să te întorci la înțelegerea corectă și la tăcerea potrivită, oprește-ți propriile lucrări și lasă-L pe Dumnezeu să lucreze din nou în tine, apoi Ochiul Înțelepciunii se va redeschide în tine[…] și vei găsi totul în Celălalt.”[3]
De fapt, apariția acestei structuri spirituale, structura unei unități între a percepe, a înțelege și a acționa (ceea ce reprezintă expresia forței) este, de asemenea, în centrul învățământului pe care Jiddu Krishnamurti l-a pus în cuvinte de-a lungul vieții sale. El spune:
„Primul pas este ultimul pas. Primul pas este a percepe, a percepe ceea ce gândești. Percepe-ți ambiția, percepe anxietatea, singurătatea, disperarea, această stare extraordinară de durere, percepe-o, fără nicio condamnare, judecată, fără să-ți dorești să fie altfel. Pur și simplu percepeți-o așa cum este. Când o percepepi așa cum este, atunci există un tip de acțiune total diferit care are loc și acțiunea respectivă devine o acțiune finală.”[4]
În acest fel, primul pas este ultimul pas. În același timp, totuși, apariția acestui nou aspect al minții umane implică un proces, precum a subliniat Jiddu Krishnamurti în mod repetat. Acest proces trebuie comparat cu o sămânță matură, care începe să străpungă pământul. Acest prim mugur are aceleași caracteristici ca un copac crescut complet, are ramuri lemnoase, frunze și rădăcini, deci înțelege pe deplin ce este fotosinteza și trăiește din această asimilare interioară a forțelor luminii. Din această asimilare, întreaga structură a arborelui evoluează și interacțiunea sa cu ceea ce este, curge. Cu toate acestea, dezvoltarea și amploarea acestui efect de forță sunt mai mici la muguri decât la copacul bine crescut.
Să ne întoarcem la zicala: „Ceea ce gândim că suntem, nu suntem.”
Vechiul proces de gândire, cu toate abstracțiile și ideile sale, seamănă cu o mănușă cu care se poate atinge un aspect foarte limitat al lucrurilor. La un anumit nivel extern, tehnic, această mănușă este cu siguranță utilă, dar este oare utilă și atunci când abordăm întrebările existențiale ale vieții?
Noul aspect spiritual descris la om, Ochiul Înțelepciunii, este liber de idei și imagini autocreate. Nu are nicio legătură cu vechea imaginație și nu se bazează pe ea. Prin urmare, putem vedea că atâta timp cât trăim în interior cu o imagine creată de noi înșine, ne identificăm cu ea, și atâta timp cât toate aspirațiile noastre se bazează pe ea, relația directă cu ceea ce suntem, cu ceea ce este, rămâne blocată.
O primă reacție în care ne confruntăm cu această perspectivă ar putea fi a spune, „Acum trebuie să încerc să nu am nicio imagine despre mine.” Dar acest ideal auto-proiectat ar fi o reacție din vechea structură, din vechea imagine de sine. În el stă ascunsă concluzia „Eu, care sunt această imagine de sine, mă voi schimba pentru a fi mâine altul, o mai bună ‘imagine de sine”. Totuși, această imagine de sine la începutul intenției de schimbare face parte încă din vechea imaginație. Idealul și intenția sa sunt în sine consecința absenței percepției pure. Dar numai percepția pură, simpla conștientizare, reprezintă ușa prin care Nous-ul, Ochiul Înțelepciunii, începe să se dezvăluie. Prin urmare, adevărata întrebare este: Ce este simpla conștientizare?
Pentru a afla ce este conștientizarea, trebuie să începem cu conștientizarea.
Cum primește mintea noastră această afirmație?
Începând de la celălalt capăt
Jiddu Krishnamurti a spus odată:
„În toată această mișcare trebuie să începi cumva de la celălalt capăt, de pe celălalt mal, și prin a nu fi mereu preocupat de acest țărm sau cum să traversezi râul.”[5]
Deci, ce este conștientizarea?
Oare această întrebare nu deschide un spațiu pentru un atent a nu-ști? A nu ști este faptul real, constant în profunzimile minții umane. Acesta este un adevăr destul de simplu pe care fiecare dintre noi îl putem înțelege pentru noi înșine …
Rozacrucienii clasici l-au exprimat astfel:
„Omul a fost creat de Dumnezeu pentru un etern Sabat; nu trebuia să acționeze el însuși, ci să-L lase pe Dumnezeu să acționeze în el; nu ar fi trebuit să ia nimic cu mâinile sale, ci doar să primească ceea ce-i era din abundență oferit prin bunătatea lui Dumnezeu.”[6]
Orice formă de efort este activitatea gândirii care își asumă în secret: „știu eu, și așa trebuie să fie”, „acolo trebuie să merg, acest ideal trebuie să-l ating”. Atâta timp cât activitatea lui „Eu știu” domnește, simpla conștientizare a lui în a nu ști este abandonată. Ceea ce este golit, vasul receptiv este atunci umplut cu presupunerile lui „Eu știu”. În orice formă de efort spiritual al egoului există lăcomia și dorința pentru o răsplată spirituală așteptată. Cu toate acestea, a vedea această structură veche a dorinței în sine fără judecată, așa cum ea este, este pură conștientizare. În pura conștientizare nu există nicio concluzie până la capăt referitoare la „acesta sunt eu” sau „acesta nu sunt eu”. Totul este perceput fără judecată și în această liniște a percepției este revelat adevărul fără cuvinte. Există doar adevărul a ceea ce este.
De îndată ce faptul de a nu cunoaște este fără echivoc confruntat, atunci întrebarea devine un proces natural de fertilizare a minții, care stă în adevărul necunoașterii. Și astfel, el stă în mijlocul imobilității, în liniștea lui a nu ști, care este una cu simpla conștientizare. Este conștientizarea care nu este tulburată de mișcările vechii imaginații. Mintea întreabă și privește din a nu ști.
În acest proces, întreaga structură veche a conștiinței cu continua sa însuflețire a imaginilor despre sine este dezvăluită de simpla conștientizare, inclusiv toată incertitudinea și frica atașată acesteia. În această stare, forțele Celuilalt din interior pot acționa în om, deși acțiunea lor ar putea avea loc la început numai în forme foarte subtile. Și această acțiune aduce o perspectivă, înțelegere și transformă întreaga ființă a omului conform ordinii absolute a Celuilalt, care este, singura voință care pătrunde totul. O nouă dimensiune a ființei se naște în noi.
Jiddu Krishnamurti a spus în această privință:
„[…] Energia procesului percepție-acțiune este în întregime diferită. Iar această energie este energia creației.”[7]
Și în altă parte:
„[Absoluta] Ordine este acțiunea noului.”[8]
Prin urmare, a nu ști, a muri pentru „Eu știu” și golirea sunt condițiile prealabile constante pentru înțelegere, viață și creație.
Înflorirea unității percepție-înțelegere-acțiune în om, această deschidere a capului, seamănă cu „un salt cuantic” al conștiinței, căci nu este consecința unei străduințe sau a cultivării vechii conștiințe. Este rezultatul unei predări, este a permite adevărului a ceea ce este să fie dezvăluit în percepția pură a necunoașterii, a lui a nu ști. Iar acesta este începutul unei dimensiuni complet noi a vieții, care vrea să fie explorată tot mai adânc în percepția tăcută. În această căutare, nu există continuitate între ieri și mâine, nicio acumulare, nicio concluzie, niciun a deveni „cineva”, nu există timp; există din nou și din nou o nouă căutare izvorâtă din necunoaștere, din a nu ști, și anume, a vedea și a înțelege ceea ce este, și înflorirea atemporală rezultată din Celălalt creator, care cuprinde distrugerea și construirea în glorie.
Iată ce ascunde și dezvăluie esența întrebării referitoare la sine, când nu mai este dispersată în imaginația personală. Ceea ce gândim că suntem, nu suntem.
Referințe:
[1] Jiddu Krishnamurti 1974, Dialog 10, San Diego, California, USA – 22 Februarie 1974
[2] Neoplatonism și Gnosticism publicată de către Societatea Internațională pentru Studii Neoplatonice, 1992, Universitatea de stat New York Press
[3] Figurile secrete ale rozacrucienilor din secolele al XVI-lea și al XVII-lea, publicată pentru prima dată în 1785, ediția nouă 2019, Bad Münder, Germania, Școala Internațională a Rozacrucii de Aur
[4] Jiddu Krishnamurti (2004),Primul pas este ultimul pas, Fundația India
[5] Jiddu Krishnamurt (2018), Meditații, Shambhala
[6] Figurile secrete ale rozacrucienilor din secolele al XVI-lea și al XVII-lea, publicată pentru prima dată în 1785, ediția nouă 2019, Bad Münder, Germania, Școala Internațională a Rozacrucii de Aur
[7] Jiddu Krishnamurti (1974), Dialog 13 cu Allan W. Anderson în San Diego, California, 26 Februarie 1974
[8] Jiddu Krishnamurti (2006), Întreaga mișcare a vieții este învățare, în: Scrisori către Școlile sale, Fundația Krishnamurti
