Încă din cele mai vechi timpuri oamenii se străduiesc instinctiv pentru iubire. A fost lăudată de trubaduri, poeți, scriitori și au fost descrise sacrificii emoționante în numele iubirii. Dragostea este un sentiment al inimii și omul este dispus să facă multe în numele iubirii, uneori chiar totul. Noi, ca ființe umane, suntem familiarizați cu multe tipuri de dragoste – pentru partenerul nostru, rudele, prietenii, chiar și pentru lumea și natura din jurul nostru. Dar de unde vine dragostea? Și de unde știm dacă iubirea pe care o cunoaștem este iubire adevărată?
Să începem cu unul dintre tipurile de dragoste pe care le cunoaștem cel mai bine – dragostea romantică. O lucrare a psihologilor Clyde și Susan Hendrick descrie șase stiluri de dragoste romantică: eros, ludus, storge, pragma, mania și agape. Fiecare dintre aceste stiluri de dragoste include un complex de atitudine cu o componentă emoțională. Și fiecare relație de dragoste include un amestec de stiluri de dragoste diferite, în funcție de caracterele partenerilor și alte câteva variabile Hendrick, C., S. S. Hendrick (2019). Stiluri de dragoste romantică. În R. J. Sternberg & K. Sternberg (Eds.), The new psychology of love (pp. 223-239). Cambridge University Press.
Din acest exemplu, putem înțelege că fiecare tip de iubire poate fi caracterizat de elemente diferite în funcție de viziunea asupra lumii a persoanei care o descrie. În toate cazurile, însă, există o legătură energetică între iubit și obiectul sentimentului său. Și atâta timp cât relația este alimentată cu energie, cu sentimente, ea prinde viață și dragostea înflorește.
Cu toate acestea, pe măsură ce trece timpul, oamenii se schimbă și iubirea se schimbă și uneori se diminuează și chiar dispare. Mai mult, în unele cazuri, iubirea se poate transforma chiar în opusul ei – ura. Și suntem familiarizați cu frustrările iubirii neîmpărtășite. Aceste fluctuații ale sentimentelor ne spun că iubirea umană pe care o cunoaștem nu este deloc Iubire cu I mare. Sfintele Scripturi vorbesc despre Iubire într-un sens foarte diferit:
Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. (1 Corinthians 13:4-7)
Din cele menționate mai sus, este ușor de înțeles că această Iubire nu are nimic de-a face cu sentimentele noastre familiare de iubire, chiar și în cele mai înalte interpretări ale ei. Dar cum putem iubi cu adevărat în acest fel? Dacă încercăm, vom înțelege că adevărata Iubire nu poate fi antrenată și cultivată, mai degrabă este o manifestare a ceva mult mai profund. Dar o manifestare a ce? Pentru a înțelege acest lucru, să ne întoarcem din nou la Noul Testament:
Cine nu iubește, nu-L cunoaște pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire. (1 Ioan 4:8)
Și de asemenea:
Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu; dar dacă ne iubim unii pe alții, Dumnezeu locuiește în noi și dragostea Lui se face deplină în noi. Așa știm că trăim în El și El în noi: El ne-a dat din Duhul Său. (1 Ioan 4:12-13)
Acest lucru face să fie foarte clar că Iubirea este o manifestare a lui Dumnezeu Însuși, a vieții Sale în noi. De fapt, Iubirea este însăși esența lui Dumnezeu. Este evident, însă, că noi, ca oameni născuți în natură, nu suntem conștienți de Dumnezeu în noi, nu suntem conectați conștient cu El, prin urmare, nu avem iubire adevărată. În Biblie, Dumnezeu, Împărăția lui Dumnezeu, este comparată cu o sămânță de muștar:
Cum este împărăția lui Dumnezeu? Este ca un bob de muștar, pe care un om l-a luat și l-a plantat în grădina lui. A crescut și a devenit copac, iar păsările s-au cocoțat în ramurile lui. (Luca 13:18-19)
Din această pildă am putea înțelege că Dumnezeu este un principiu spiritual în ființa umană care la început este ca un bob de muștar care, plantat într-o grădină (omul însuși) și îngrijit, poate crește într-un copac întreg, Copacul Vieții. Este evident, totuși, că Dumnezeu nu se poate manifesta pur și simplu în individ. Nici metodele noastre religioase familiare, cum ar fi rugăciunea, nu sunt suficiente pentru a ne ajuta în acest sens. Căci sunt sute de milioane de credincioși sinceri, dar Dumnezeu, esența Sa, rămâne un mare mister. Poate cel mai mare.
De fapt, Sfintele Scripturi conțin indicii ample despre Calea ființei umane către Dumnezeu. Bine-cunoscuta Predica de pe munte (Matei 5-7) este ca un rezumat în această privință, deși textele nu trebuie întotdeauna înțelese literal. Deosebit de utilă în acest sens este secțiunea despre critici:
Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura. De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău şi nu observi bârna din ochiul tău?! Sau cum poţi să-i spui fratelui tău: «Lasă-mă să-ţi scot paiul din ochi!», când iată că tu ai o bârnă în ochiul tău?! Ipocritule! Scoate mai întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea clar să scoţi paiul din ochiul fratelui tău! (Matei 7:1-5)
Deși Predica de pe Munte este fără echivoc în acest sens, toată viața umană, toată creșterea noastră, obiceiurile noastre, am putea chiar spune, întregul nostru eu egocentric sunt construite pe baza menținerii și a evaluării subiective a celorlalți, din propria noastră perspectivă limitată, care îi plasează în propriile noastre limite.
Problema subiectivității este că nu avem o vedere clară nici asupra noastră, nici asupra celorlalți, prin urmare orice evaluare este inexactă și, prin urmare, falsă. Iată de ce critica, care este o evaluare negativă, o judecată, este o agățare de ideile greșite ale individului natural limitat și, în același timp, este o îndepărtare de Dumnezeul dinăuntru. Astfel, din cauza criticii, individul se învinovăţeşte pe sine sau pe ceilalţi şi se închide şi se separă prin ziduri interioare. Și în această separare și neacceptare, Dumnezeu pur și simplu nu se poate manifesta în ființa umană; nu este loc pentru El și, prin urmare, nu este loc pentru Iubirea adevărată.
Doar atunci când ne cunoaștem cu adevărat pe noi înșine ne vom da seama că în nucleul nostru nu suntem diferiți de ceilalți pe care îi criticăm. Toți avem propriile defecte care sunt de fapt foarte asemănătoare cu defectele celorlalți pe care îi criticăm. Acceptându–ne pe noi înșine și pe ceilalți cu toate deficiențele noastre, ne vom deschide ființa interioară către toate creaturile și lumea din jurul nostru și vom crea astfel loc pentru creșterea lui Dumnezeu în noi. În uniune cu alți oameni cu gânduri asemănătoare, va fi creat un spațiu al Iubirii în care alții care caută Dumnezeul dinăuntru pot fi acceptați într-un proces, o Cale către Dumnezeu. Astfel, adevărata Iubire, care este pentru toți și pentru toate, se va manifesta treptat în ființa umană, din ce în ce mai vizibil, ca o binecuvântare pentru mulți.
