Ghidat de Virgil, Dante intră în Infern, prima etapă a operei alchimice, “nigredo”. În această fază, pelerinul trebuie să înfrunte întunericul ce îi amenință ființa sufletească și să-l elimine devenind conștient.
În Comedie, Infernul este reprezentat de nouă cercuri sau niveluri infernale unde Dante se confruntă cu toate greșelile sale, obiceiuri proaste și pasiuni la care ființa este supusă.
Sensul ezoteric al operei este și mai evident dacă luăm în considerare unele dintre personajele care apar în ea. Astfel, pentru a avea acces la primul cerc, Dante și Virgil au nevoie de ajutorul luntrașului Charon. În mitologia greacă, Charon a fost luntrașul lui Hades, însărcinat cu călăuzirea sufletelor decedaților de pe o parte pe alta a râului Acheron. Dar, dacă ne întoarcem în lumea egipteană, descoperim că Hades, lumea subterană sau lumea de dincolo, nu este doar lumea întunericului, ci mai ales, locul în care se efectuează perioada de probă înainte ca persoanele decedate să poată atinge învierea corpurilor lor. Cu alte cuvinte, un loc de inițiere.
Putem vedea în mitologia greacă că ultima încercare a lui Hercule a constat în coborârea în Hades, obligându-l pe Charon să-l ia în barca lui (deși bătrânul luntraș nu transporta oameni vii) și să-l fure pe Cerberus, câinele de pază cu trei capete. Cu toate acestea, conform mitului, înainte ca Hercule să poată intra în Hades, el trebuia să fie inițiat în Misterele lui Eleusis. Acolo, el a fost învățat cum să intre în lumea de dincolo și să iasă viu din ea.
Dintr-o perspectivă mai actuală, putem spune că Hades face referire la lumea astrală și că trecerea prin ea face aluzie la nevoia de a fi ridicat deasupra pasiunilor și dorințelor pentru lumea materială.
În cel de-al doilea cerc (cercul celor plini de dorințe) poetul îl întâlnește pe Minos, care se ocupă cu a indica în ce cerc trebuie să coboare fiecare suflet. Regele Minos, care conform mitului, a fost pedepsit pentru că a fost îngâmfat și corupt și pentru că și-a încălcat promisiunile în fața zeilor, este un simbol al modului în care acțiunile umane au consecințe (legea Karmei) și, de asemenea, al modului în care ființele umane își trădează idealurile spirituale.
În al treilea cerc al Infernului (cercul lacomilor), Dante se confruntă cu câinele feroce, cu trei capete Cerberus, a cărui însăși prezență era terifiantă. Cerberus, câinele de pază al Porții Infernului, era responsabil cu interzicerea accesului oricărui muritor pe tărâmul morților și, la fel, cu a refuza oricărui decedat accesul în lumea ființelor vii.
Pentru platoniști, Cerberus reprezenta chiar răul extins peste elementele Aer, Pământ și Apă (cele trei capete ale sale ar putea deriva de acolo). În general, am putea spune că simbolistica acestora face aluzie la cele trei sanctuare sau aspecte ale ființei umane care, odată pervertite, îl împiedică să ajungă la eliberare.
În Infernul lui Dante apar trei afluenți ai Hadesului. Primul îl găsim înainte de accesul la primul cerc, este Acheron (râul suferinței). Al doilea, în al cincilea cerc, este Styx (râul urii) limita dintre pământ și lumea morților. Al treilea râu infernal este Phlegethon (râul de foc) al cărui luntraș al sufletelor este Phlegyas. Coronide, fiica lui Phlegyas, a fost sedusă de Apolo și l-a născut pe Asclepio. Potrivit mitologiei, Phlegyas, înfuriat, a incendiat templul lui Apolo în Delphi și, în textele sale Virgil afirmă, că din acest motiv a sufeit în infern.
Pe lângă aceste trei râuri, în al nouălea cerc găsim un imens lac înghețat: Cocytus, împărțit în patru gropi concentrice circulare. În mijlocul ultimei se află Lucifer, care este descris ca o creatură cu trei frunți care mestecă non-stop pe cei mai mari trădători din istorie: Caius Cassius, Marcus Junius Brutus și Juda Iscarioteanul. Brutus și Caius Cassius sunt considerați asasinii lui Cesar iar Juda, trădătorul lui Iisus-Christos.
În al șaptelea cerc (format din oameni violenți: tirani, ucigași, hoți, sinucigași și hulitori), poetul se întâlnește cu rodul trădării regelui Minos, Minotaurul care, împreună cu centaurii, păzea râul Flegeton.
Minotaurul, un monstru cu cap de taur și corp uman, face aluzie la partea bestială și animală care trăiește în inima ființei umane după sufletul său, din cauza unui proces de corupție, își pierde condiția inițială și intră în lumea morții.
Geryon, un monstru înaripat, simbol al fraudei, transportă călătorii în al optulea cerc. Cu un chip omenesc, “fața sa – spune poetul – era cea a unui om drept, atât de benignă era pielea exterioară” (adică amăgirea se manifestă sub un aspect normal și inofensiv), un corp de șarpe, picioare de leu, spatele, pieptul și părțile laterale cu solzi și o coadă otrăvitoare de scorpion (făcând aluzie la înjunghierea pe la spate).
O groapă păzită de giganți separă al optulea de al nouălea cerc al Infernului. După cum ne amintește Cirlot în Dicționarul său de simboluri:
În cel mai profund și ancestral aspect, mitul uriașului face aluzie la existența unei ființe primordiale și imense al cărei sacrificiu a trezit creația.
Cu toate acestea, giganții pot fi considerați la fel de bine ca simboluri ale unei „răzvrătiri permanente”, un simbol al Omului Universal (Adam Kadmon). Astfel, putem vedea în giganți un simbol care face aluzie la o ființă umană ca un microcosmos legat de natura muritoare.
În fundul iadului, poetul se confruntă cu o viziune a lui Lucifer, după care Dante spune:
Cât de înghețat și cât de slab am devenit atunci,
Nu mă întreba, cititorule, pentru că nu voi scrie,
Căci cuvintele nu ți-ar putea spune despre starea mea.
Nu eram nici mort, nici în viață. Gândește-te tu,
Dacă rațiunea rapidă funcționează în tine,
Cum m-am simțit.
Infernul, Cântecul XXXIV
Viziunea lui Lucifer face aluzie la o demascare completă a dialecticii și la exprimarea ei în însăși ființa umană: așa-numitul „Eul Superior”. Cel care se confruntă cu propriul său „Satan”, „Eul superior” sau „Păzitorul pragului” nu este mort, dar nici nu este viu, adică încă nu aparține lumii celor vii, nu și-a dezvoltat încă Sufletul Superior, Spiritul-Suflet. Cu toate acestea, sufletul său natural a fost transmutat, deși într-un mod elementar, într-un Suflet Nou, un suflet care aspiră, capabil să se alăture Spiritului. O astfel de confruntare face evident faptul că Dante a depășit faza „nigredo” și este pregătit pentru „albedo”: purificarea sufletului și dezvoltarea unui Suflet Nou.
