Linia dreaptă care indică în sus
Cu toții cunoaștem imaginea interioară care a dominat gândirea și acțiunea umană (cel puțin în așa-numita lume întâi) încă de la începutul timpurilor moderne. Este o linie dreaptă care arată neîntrerupt în sus, un „mai repede-mai sus-mai departe”. Înseamnă dezvoltare în toate domeniile vieții și, desigur, și în noi, oamenii. Această dezvoltare se exprimă mai ales în strădania pentru progres științific-tehnic și confort precum și pentru „mai mult” în toate domeniile vieții. Nu există loc pentru retragere sau modestie în această viziune asupra lumii. În ea, foamea generală de mai mult se ciocnește de resursele limitate și de tendințele de expansiune sau de demarcație ale vecinilor noștri respectivi. Condițiile de pe Pământul nostru ne arată de ceva vreme că există o greșeală de țesut în această atitudine. Cu toate acestea, pare aproape imposibil să renunțăm la ea sau să găsim o altă atitudine plauzibilă față de sine și față de lucrurile care ne-ar putea corecta imaginea de sine și, prin urmare, ne-ar putea dezvolta în continuare. Probabil că nimeni nu vrea să se întoarcă în Evul Mediu. Paradigma actuală de a fi uman pare să nu aibă o alternativă acceptabilă.
O imagine a omului
Cu toate acestea, „mai repede-mai sus-mai departe”, de care cu greu ne putem despărți, este doar un aspect al unei imagini mai cuprinzătoare a omului. Este o parte a cunoașterii omului ca microcosmos, care este chemat să recunoască și să-și realizeze demnitatea veșnică. Această imagine a omului este legată de învățăturile ermetice care au contribuit semnificativ la Renaștere (și astfel la începutul epocii moderne), ca o nouă orientare în artă, cultură și filozofie. Doctrina omului ca Dumnezeu muritor – și Dumnezeul (interior) ca om nemuritor – a înlocuit orientarea către viața de apoi a Evului Mediu și l-a provocat pe om să se recunoască și să se realizeze pe sine însuși aici și acum. În secolele următoare, acest impuls a pătruns în toate domeniile vieții, dar în același timp s-au pierdut aspectele esențiale. Transformarea totală pe care o suferă omul când își dă seama că natura lui divină a fost uitată. Corpus Hermeticum vorbește despre faptul că omul trebuie să redea materia corpului său elementelor, pentru a se ridica din nou. De asemenea, subliniază că sufletul este cel care, după un proces de maturizare, decide între spirit și materie, între eternitate și temporalitate și astfel inițiază autorevoluția.
Cum imaginea devine completă
În decursul timpului, cunoașterea inițială a unei posibile dezvoltări infinite în interiorul divinului a devenit un simplu mai rapid-mai sus-mai departe. Cu toate acestea, marea forță care a fost conectată cu impulsul originar continuă să funcționeze, chiar și în neînțelegere, în marele supermarket al autodescoperirii. Ideea re-creării omului din spiritul divin a fost scânteia inițială a unei înțelegeri de sine a omului material în calitate de creator și modelator al lumii și al lui însuși. Dacă omul adaugă acum ideea unei autorevoluții complete, tabloul devine complet. Aspirațiile spre măreție și plenitudine, care au fost întotdeauna proiectate în material până acum, pot fi apoi îndreptate către câmpul lor originar. Calea Aeluia care îi cucerește pe alții este puternică. Cel care se învinge pe sine este de netrecut (Tao Te King, cap. 33). În această putere cvasi inepuizabilă de autocucerire, mai repede-mai sus-mai departe își găsește direcția. Și devine evident: Mai rapid se contopește cu eternul Acum. Mai sus devine nașterea divinului în noi. Mai departe descrie unitatea sufletelor spirituale, atotcuprinzătoare, lucrând împreună și totuși indivizi conștienți autoresponsabili. Dar și experiențele făcute în autoorbire se dovedesc a fi prețioase. Ele devin forța motrice pentru a descoperi măsura potrivită și astfel pentru a ne descoperi, în primul rând, propria identitate.
În prima jumătate a secolului al XX-lea au existat pionieri care au formulat cu putere ideea de autorevoluție și și-au format propriile mișcări pe această bază. Scopul a fost de a scoate în prim-plan ceea ce lipsea din imaginea de sine a oamenilor – și de a face din aceasta realitate. Printre pionieri se numără Jiddu Krishnamurti (1895-1986) și rozacrucienii Z.W. și Jan Leene (1892-1938 și 1896-1968, frații), precum și Hennie Stok-Huijzer (1902-1990). Jan Leene și Hennie Stok-Huijzer și-au publicat lucrările sub numele de autor Jan van Rijckenborgh și Catharose de Petri.
Jan van Rijckenborgh și Catharose de Petri
Fondatorii Rozacrucii de aur au crescut într-un mediu creștin. Prima lor abordare a unei căi de transformare a fost ideea de bază: „Tu ești punctul de cotitură”, pe care au formulat-o devreme. Ei au căutat și au găsit în creștinism o înțelepciune universală care i-ar putea conduce pe oameni la o adevărată renaștere. Procedând astfel, ei au subliniat o dualitate fundamentală în om, care nu se epuizează în formula „corp muritor – suflet nemuritor”, ci îl provoacă pe om să-și găsească adevăratul sine, etern, în afara egoului. Nu este vorba despre evoluția eului, nu despre conștiința părților subtile ale ființei noastre, ci despre „Celălalt divin”, care nu poate lucra în om decât atunci când „sinele” temporal și temporar se deschide, se retrage, se predă. Acest lucru necesită o autoexaminare imparțială a egoului, care creează spațiul interior pentru cunoașterea interioară directă.
Cine urmează această cale dizolvă toate iluziile egoului și recunoaște toată suferința care este legată de acesta. Astfel se deschide ușa către adevăratul Sine. În cursul acestei revoluții interioare, toate legăturile și conflictele din lumea materială se dizolvă odată cu eul temporal, ca efect secundar, ca să spunem așa. Egoul este în cele din urmă înlocuit de sufletul spiritual, care formează o unitate cu toate celelalte suflete spirituale. Rozacrucea de Aur se înțelege mai presus de toate ca o uniune de oameni care au recunoscut scopul în ei înșiși și îl realizează în responsabilitate personală și unitate sufletească în creștere.
Jiddu Krishnamurti
Jiddu Krishnamurti, născut într-o familie de brahmani din sudul Indiei, a fost descoperit de conducătorul teozof C.W. Leadbeater și ales ca „vehicul” potrivit pentru Buddha Maitreya care se întoarce, viitorul „învățător mondial”. Societatea Teozofică l-a educat, a fondat „Ordinul Stelei în Est” pentru el și l-a trimis în Anglia pentru pregătirea universitară, în speranța că într-o zi se va dovedi un instrument demn. Aparent, însă, „întoarcerea” nu a avut loc așa cum se aștepta. Krishnamurti s-a eliberat de orice autoritate și a dizolvat Ordinul în 1929. El a făcut apel la toți oamenii care au putut să înțeleagă să ia o cale interioară în propria responsabilitate, să se elibereze de toate conceptele și autoritățile existente și să se trezească în prezent. Toți cei care au mers pe această cale ar forma inevitabil o unitate. Prin urmare, Krishnamurti nu a fondat o organizație. El a subliniat atașamentul omului față de timp, în special față de propriul său trecut – cu toată suferința care apare pentru că suntem legați de „sinele” nostru de ieri și de dorințele și experiențele lui. Atâta timp cât acesta este cazul, nu suntem capabili să ne lăsăm egoul să piară în prezent și să aducem la naștere o nouă conștiință (și ființă!) în aici și acum. Conform experienței lui Krishnamurti, egoul există doar în timp și, prin urmare, este o chestiune de „a lăsa timpul să se termine” pentru sine. El a scris despre experiențele sale în meditație ca o întâlnire cu „celălalt”, cu „alteritatea”.
(va continua în partea 2)
