Ochii, două mici reflectoare
Pentru a intra în contact cu o altă persoană, primul lucru pe care îl caut des este privirea ei. Încerc să-i citesc privirea. Cum mulți oameni, din cauza pandemiei de corona, își ascund chipul sub o mască, adesea nu rămân decât ochii pentru a stabili contactul. Ochii nu pot ascunde la fel ca mimica facială. Contactul vizual este mai direct, mai integrat și mai deschis. În general, chipul joacă un rol important atunci când este vorba despre a-l percepe pe celălalt, despre a comunica ceva sau despre a focaliza atenția.
Ochii sunt foarte speciali. Ei nu pot ascunde nimic. Pentru ceilalți, ochii sunt punctul de atracție particular al privirii noastre iar, pentru noi, ei sunt ferestre prin care privim către exterior pentru a sesiza lucrurile și, în același timp, ei luminează lumea care ne înconjoară ca și cum ar fi vorba despre două mici „reflectoare”. Vigilența lor este adesea punctul de plecare al experiențelor.
Când ochii privesc către interior
Ochii pot face mai mult decât atât. Ei pot fi închiși pentru a privi către interior. Există acolo alte lumi în care ne plimbăm uneori cu bucurie, cu anxietate, cu tristețe, sau uneori cu multă nostalgie. Ochii sunt legați de percepție. Percepția creează conexiunea, de unde se naște mișcarea și dinamica, începutul oricărei activități creatoare.
Privindu-le mai de aproape, ființele umane trăiesc în numeroase lumi, și fiecare dintre ele posedă propria sa realitate. Aceste lumi nu sunt întotdeauna frumoase. Uneori, intrăm căutând cu nostalgie, rătăcind prin ele ca prin camerele unei case mari. Ceva, profund ancorat în noi, ne impinge să mergem înainte. Sau mai mult, încercăm să scăpăm din aceste lumi pentru a construi altele mai bune. Acesta este subiectul filmelor și cărților de ficțiune.
Lumile noi, aparență sau realitate
La începutul anilor 70, filmul Lumea pe sârmă al cineastului german Rainer Werner Fassbinder a ieșit pe ecrane. Personajul principal, care dezvoltă o lume virtuală pe computer, realizează puțin câte puțin că el însuși nu este altceva decât o parte dintr-o lume virtuală. Prietenii și colegii săi îl iau drept un naiv, dar neclintit, el adună probe factuale pentru teza sa. În cele din urmă întâlnește o femeie care acționează ca o legătură cu lumea reală și îi confirmă toate supozițiile. În cadrul acestei povești de iubire, cu ajutorul acestei femei, el reușește să își transfere conștiința în Creatorul său originar și scapă astfel de lumea artificială. Dar pentru asta, el trebuie să moară în această lume.
Numeroase indicații în știință, religie și artă ne arată că lumea noastră nu este o realitate absolută pentru noi decât dacă noi credem în mod ferm în ea. În cartea Lumea Sophiei de Jostein Gaarder, Sophie descoperă că ea este doar protagonista poveștii unui autor. Sophie trebuie să se elibereze de cartea autorului inversând povestea și intrând în lumea ideilor ca Sophia, Înțelepciunea, în calitate de formă eternă. Este vorba despre întrebările fundamentale ale omenirii: „cine sunt eu?” și „ce este lumea aceasta în care eu trăiesc?”
Căutarea originii
Astfel de teme exercită o mare fascinație, căci noi purtăm în noi cunoașterea existenței noastre în lumi iluzorii dar și căutarea Adevărului. Miturile și poveștile Creației prezintă în mod impresionant până în ce punct această căutare poate fi diversă. Punctul lor comun este că-i oferă omului o idee despre originea sa.
Poveștile Creației prezintă originea ca având mai multe interpretări, interpretări ce variază mult în funcție de popoare și culturi. În Apocrifonul lui Ioan, o scrierea gnostică descoperită în apropierea orașului egiptean Nag Hammadi în 1945, găsim descrierea originii și dezvoltării Creației ca o interacțiune a trei „chipuri ale lui Dumnezeu”. În chipul „negrăitului” se dezvoltă ideea de ființă umană creată după chipul lui Dumnezeu. În cel de-al doilea chip, se dezvoltă un spațiu creativ de realizare, în care se nasc toate dinamicile și mișcările care fac să fie recunoscute ideile și gândurile primului chip. Și, în cele din urmă, în al treilea chip, apare polaritatea lumină-întuneric, în care dezvoltarea ființei umane, după chipul lui Dumnezeu, devine posibilă prin experiență.
Potențial, dinamică și experiență
„Chipul ideilor” privește cu ochii închiși. Este negrăit pentru că nu există nimeni mai mare care să-l poată numi. El este necunoscut pentru că nimeni nu merge suficient de departe pentru a-i vedea esența. Fizica vorbește despre potențialitate pură, unele curente de gândire religioasă vorbesc pur și simplu despre „neant”. El nu arată nici dinamism, nici mișcare, nici activitate.
Cel de-al doilea chip, cel a realizării, decurge din primul: este lumină pură, o lumină de o frumusețe supremă. Acest chip este alcătuit din iubire pură și generează dinamism din potențialul primului chip, în cinstea Lui, Cel Preaînalt. Se privesc unul pe altul: el, primul, este ideea, al doilea devine gândul lui. Așa se nasc cunoașterea, nemurirea, viața veșnică și adevărul.
În acest fel, un „eon” nemuritor se desfășoară pornind de la al doilea chip, în strânsă coordonare cu primul, dând viață altor eoni și popoare. Cu toate acestea, imaginea nu este încă pe deplin creată. Într-adevăr, odată cu crearea prin lumina celei de-al doilea chip, s-a dezvoltat și întunericul, care nu era o componentă a primei fețe. Dând acestui întuneric existență și viață, se creează a treia față, o creație care nu mai este o componentă a primei fețe. A treia creație trăiește din lumina celei de-a doua fețe și duce la întunecarea ei.
A treia față creează o lume care nu mai cunoaște întreaga Creație, dar care încă poartă în sine, ca niște vestigii, prima și a doua față. A treia față dă naștere vieții care poate întâlni privirea primului chip și a celui de-al doilea. Ca o putere inconștientă, ea le poartă în ființa ei. Într-o lume a experienței, viața se maturizează în cunoaștere, înțelepciune și iubire.
În fine, viziunea conștientă a primei și a celei de-a doua fețe produce o ființă umană, o ființă dublă care aparține mai multor lumi, care cunoaște întreaga Creație. Prin experiență, ființa devine conștientă de partea întunecată a Creației, prin maturizarea laturii sale luminoase. Această ființă umană se dezvoltă în asemănarea lui Dumnezeu; ea se întoarce astfel la întreaga Creaţie.
De la omul cavernelor la omul după chipul lui Dumnezeu
La fel cum a doua față și-a deschis „ochii” în ritmul său și a privit în lumea celei de-a treia fețe, la fel, acolo, ca reacţie, se naşte cultura înaltă în care se dezvoltă fiinţele umane care pot trăi în întreaga Creaţie. Sub privirea lor, ei realizează mai întâi că sunt doar „oameni ai peșterilor”. Ei încep să se întrebe: „cine sunt eu ?”, „de unde vin?”. Întrebările și conștientizarea duc la puterea celei de-a doua fețe care curge prin ele, creând un nou corp-suflet-spirit pentru ca a treia față să se elibereze în cele din urmă. Ceea ce începe cu întrebări se termină cu un corp de înțelepciune și iubire. Astfel, oamenii transformați intră în sfârșit într-o „lume nouă” în care cunoașterea celor trei chipuri devine evidentă.
