Potrivit Divinei Comedii, Dante și Virgil mai întâi coboară prin spatele lui Lucifer și apoi urcă pe crupa lui pentru a ieși din iad. Așa trec prin centrul Pământului și își inversează traseul, astfel încât, din acel moment, în loc să coboare, încep să urce.
Noul proces de purificare-transformare pe care îl încep acum, corespunde cu Purgatoriul. Astfel, poetul exclamă jubilând că după ce a lăsat în urmă o mare atât de crudă (Infernul), el va porni acum pentru a naviga în ape mai calme.
Și –ncep al doilea regn acum a spune,
În care, spre a fi demn de cerul sfânt
Umanul spirit scoarța și-o depune.
(Purgatoriul, Cântecul I)
Cu toate acestea, înainte de a ajunge la poarta Purgatoriului, Dante și Virgil trebuie să acopere o secțiune intermediară: „Antepurgatoriul”, unde intră în contact cu neglijenții, cei care, dintr-un motiv sau altul, au murit fără să folosească bine oportunitățile spirituale care le-au fost oferite, plus cei care, trăind în păcat, s-au pocăit înainte de a muri.
În această fază, Dante se îndepărtează din ce în ce mai mult de influența lumii materiale, devenind în același timp conștient de conștiința sa spirituală.
Înaintea lui Dante și a lui Virgil apare un “luntraș ceresc”, este un înger care transportă un grup de suflete pe care le părăsește pe plajă. Sufletele le cer celor doi călători să le arate drumul către munte (calea către culmile spirituale), indiciu pe care călătorii nu îl pot oferi.
Cu toate acestea, la începutul celui de-al treilea cântec al Purgatoriilor, Dante și Virgil stau lângă un munte, ale cărui stânci abrupte le par inaccesibile.
Dante exclamă apoi: “Stăpân al meu, pe ce cale să luăm?” la care Virgil răspunde: “Nu faceți niciun pas înapoi; continuați să mă urmați până în vârful munților, până găsim un ghid expert”.
Un sfat foarte potrivit deoarece, odată ce candidatul a decis ferm să pună piciorul pe calea care duce la muntele spiritului, nu își permite să cadă pradă vreunui tip de descurajare.
Există într-adevăr o singură opțiune, singura posibilitate este să continui călătoria cu hotărâre, deoarece trebuie să ținem prezent că Purgatoriul reprezintă o a doua fază a purificării sufletului.
La începutul cântecului IX, el lasă înregistrarea unei viziuni pe care a avut-o în stare de vis: un vultur cu pene de aur, plutind pe cer, brusc, se scufundă ca un fulger și îl poartă în sfera focului (Soarele), unde amândoi par să fie în flăcări.
Părea că-n vise văd plutind în soare
Cu pene de-aur un vultur ce-n zbor
Cu-ntinse aripi stă gata să scoboare.
Părea că este acolo unde-n nor
Pieri, lăsându-și soții, Geanimede,
Când smuls el fu și dus în sfântul cor.
Gândeam: – El stă pe-aici, așa se vede,
Din simplu obicei, căci poate alt loc
De-o fi prădat de el, nedemn îl crede.
Păru apoi că-n larg rotitu-i joc,
Cumplit căzând ca fulgerul, mă prinse
și-n sus cu el mă duse, până-n foc.
Și parcă-aici și eu și el se-aprinse.
Și-atât m-ardea închipuitu-acel
pojar de sus, că somnul meu se stinse.
(Purgatoriu, Cântecul IX)
Avem aici o indicație clară în legătură cu atingerea Spiritului Sfânt.
Purgatoriul, așa cum este descris de Dante în Divina Comedie, este format dintr-un munte cu șapte terase, fiecare dintre ele legate de unul dintre păcatele capitale. Înainte de a trece poarta Purgatoriului, îngerul pragului gravează în față, tuturor celor care sosesc acolo, atâtea litere „P” câte păcate capitale au comis.
El șapte P pe frunte-atunci îmi scrise,
Cu-al sabiei vârf, și-apoi: „Pe dealul sfânt
Tu vezi de-nchide aceste răni”, îmi zise.
(Purgatoriul, Cântecul IX)
Pe măsura ce fiecare păcat este ispășit, un „P” este șters din fața candidaților, astfel încât acesta să poată urca pe o terasă mai înaltă, pentru a-și curăța următoarea greșeală.
Prima terasă este pentru cei mândri care sunt nevoiți să meargă în timp ce poartă pietre grele pe spate. A doua este atribuită invidioșilor. Cei mânioși sunt pedepsiți pe a treia terasă. Pe a patra terasă, leneșii trebuie să alerge tot timpul în ordine pentru a-și ispăși păcatul. A cincea terasă este locul unde sunt pedepsiți cei lacomi. Lăcomii sunt repartizați pe cea de-a șasea terasă unde nu se oferă mâncare sau băutură, cu excepția unei cascade de apă înghețată. A șaptea terasă rezervată celor devorați de pofte, unde sunt mistuiți într-un zid de foc până când sunt curățați de păcatul lor.
Astfel, Dante este silit să parcurgă cele șapte cercuri-trepte ale Purgatoriului, unde dă peste o serie întreagă de personaje, reprezentative pentru cele șapte păcate capitale de care sufletul lor trebuie să fie purificat.
Pe vârful muntelui se află Grădina Edenului, unde sufletele există într-o stare de nevinovăție și se pregătesc spiritual să urce în Paradis. Odată ce Dante a devenit demn să intre în Paradis, se întâlnește din nou cu Beatrice (“Celălalt”, Sufletul-Spirit).
În acest fel, candidatului i se permite să acceseze a treia fază pe care trebuie să o parcurgă (“Rubedo”), o etapă a procesului alchimic numită de obicei „nunta alchimică dintre suflet și spirit”, al cărei scop este formarea “Rebis-ului”, ființa bărbat-femeie, unitatea mistică primordială edenică sau platonică. O astfel de unire mistică sau nuntă alchimică, reprezentată de întâlnirea lui Dante și a lui Beatrice în Eden, este dovada faptului că acum candidatul a depășit toate obstacolele care l-au despărțit de Dumnezeul său interior. Astfel, după ce în sfârșit a devenit demn de Beatrice, ea îi spune lui Dante:
Deschide ochii și privește-mă: ai văzut
Lucruri care te împuternicesc să-mi întreții zâmbetul.
(Paradisul, Cântecul XXIII)
Astfel de cuvinte exprimă mult mai mult decât o simplă metaforă a dragostei, întrucât numai cei care au reuşit să parcurgă calea lungă către Sufletul-Spirit, sunt capabili să “deschidă ochii” și sunt apți să întrețină “zâmbetul” Spiritului, care într-un limbaj simplu implică pentru Ființa interioară a vedea față în față, a îndura vederea Focului Spiritului și a înțelege adevărurile universale și metafizice care transcend propria noastră lume.
