„Gnosticul nu iubește, nu urăște, nu suferă, nici nu este fericit, ci este neutru față de tot ce este în această lume. Dar în această tăcere interioară curge o putere specială care aduce bucurie interioară, fericire, plinătate și mulțumire care nu pot fi explicate prin nimic de această natură.”
Conceptul central în cartea Kybalion (titlul complet Kybalion: A Study of the Hermetic Philosophy of Ancient Egypt and Greece), publicată în 1908 de cei Trei Inițiați, sunt cele șapte principii hermetice pe care se bazează filosofia hermetică. Aceste principii,cu toate acestea, pot fi privite din mai multe perspective și servesc unor scopuri diferite. Ele pot fi folosite atât de practicanții magiei negre pentru a obține putere asupra semenilor lor și pentru a obține diverse beneficii de la aceștia, cât și de candidații la misterele gnostice care trăiesc și acționează pe baza principiului spiritual aprins și înflăcărat situat la nivelul inimii lor. Scopul gnosticilor este de a elibera Înțelepciunea ascunsă în ființa lor interioară cu ajutorul căreia să acționeze într-un mod corect în serviciul lumii și al umanității.
Primul principiu este cel al mentalismului, care afirmă că: „Totul este Minte; Universul este Mental”. Pentru a înțelege această afirmație, trebuie să ne întoarcem la Doctrina Universală, care afirmă că Dumnezeu, Absolutul, se află dincolo de Creație, de cele manifestate, pe care le generează, le susține și le mișcă. El este Cel Necunoscut, care devine vizibil prin creațiile Sale, fiind în același timp fără formă, început sau sfârșit. Prin urmare, este de înțeles că, dintr-un punct de vedere superior, universul cunoscut în care există ființele umane este doar o formă gândită a Ființei Absolute. De fapt, ființele umane despre care Sfintele Scripturi afirmă că au fost create după chipul lui Dumnezeu posedă, de asemenea, facultăți creatoare. Chiar și în starea lor actuală de separare de Dumnezeu, ele gândesc și creează prin mintea lor – forme de gândire care sunt aduse la viață prin sentimentele și emoțiile lor. Astfel, fiecare persoană are o viziune asupra lumii unică pentru sine și acționează în consecință. Astfel, putem concluziona că, din această perspectivă, lumea are un caracter mental și pentru indivizi. Cu toate acestea, oamenii, de cele mai multe ori, nu își controlează gândurile, iar propriile lor forme de gândire îi forțează să gândească pentru ei, energizându-i și susținându-i astfel și, în consecință, ținându-i pe oameni captivi și legându-i de mundan. Prin urmare, este clar că omul așa cum este el în prezent, un sclav al propriilor sale creații, nu poate fi acea ființă care este creată după chipul lui Dumnezeu. Gnosticul știe acest lucru și se întoarce spre sursa sa interioară, încercând să trăiască în conformitate cu aceasta, fuzionând și unindu-se astfel cu Dumnezeul său interior, omul primordial de la început, adevăratul copil al lui Dumnezeu. În acest fel, conștiința egocentrică a personalității se transformă și fuzionează treptat în conștiința omniprezentă a omului spiritual, iar ființa umană își recapătă libertatea pierdută. Controlul activității gândirii joacă un rol important în acest proces.
Al doilea principiu al corespondenței afirmă: „Cum este sus, așa este și jos; cum este jos, așa este și sus”. Acest principiu înseamnă că nivelurile de energie din această lume sunt complet coerente cu lumea fizică și se definesc reciproc. Ceea ce a apărut în viața de apoi se va manifesta fără îndoială în planul material grosier. Mai mult, ceea ce este în interiorul ființei umane se manifestă întotdeauna și în exterior; aceasta este o lege imuabilă. Cu toate acestea, trebuie avut în vedere faptul că legea se aplică numai conceptelor comensurabile. De exemplu, oamenii locuiesc în prezent în lumea contrariilor, unde totul este relativ și nu există valori absolute. Astfel, binele pentru unii este rău pentru alții și fiecare măsoară cu un alt etalon. De aceea, nimic din această lume nu corespunde lumii divine a Absolutului, unde Creația însăși este Iubire și unde există Adevărul, Înțelepciunea și Dreptatea perfecte. Acolo, toate ființele sunt nemuritoare și eterne, sunt interconectate și cooperează în deplină armonie într-un proces de autoperfecționare constantă, într-o adevărată evoluție. Prin urmare, se poate spune pe bună dreptate că lumea noastră este opusul complet al lumii divine. Spre această lume este îndreptată mintea gnosticului, care în munca sa caută să radieze și să propage aceste valori superioare.
„Nimic nu se odihnește; totul se mișcă, totul vibrează”. Acesta este cel de-al treilea principiu al vibrației, ceea ce înseamnă că nu numai materia subtilă din lumile energetice vibrează la o anumită frecvență de vibrație, ci și lumea materială grosieră vizibilă ochiului liber vibrează, doar că vibrațiile sunt atât de lente încât sunt imperceptibile. Este important să menționăm aici că, cu cât frecvența de oscilație a materiei este mai mare, cu atât aceasta este mai purificată, iar conștiința asociată cu ea se află la un nivel superior. Astfel, atunci când o anumită limită vibrațională este depășită în procesul interior de purificare și transformare, conștiința personală a omului acestei lumi poate atinge conștiința omniprezentă a Dumnezeului interior care este ascunsă în inima omului. Inversul este, de asemenea, adevărat – concentrarea doar pe lupta pentru menținerea de sine, putere, prestigiu și valori similare duce la o scufundare tot mai profundă în materie, la atașamentul față de aceasta și este asociată, printre altele, cu o scădere a frecvenței vibraționale.
„Totul este dual; totul are poli; totul are perechea sa de opuși; asemănător și neasemănător sunt la fel; opușii sunt identici în natură, dar diferiți în grad; extremele se întâlnesc; toate adevărurile nu sunt decât jumătăți de adevăruri; toate paradoxurile pot fi reconciliate.” Acesta este cel de-al patrulea principiu al polarității, principiul care îl descrie cel mai bine pe pământeanul obișnuit. El este o adevărată ființă a contrariilor, în care totul trece constant în opusul său. Iubirea se transformă în indiferență, iar uneori în aversiune, în ură. Seninătatea se transformă adesea în furie, prin care omul le face rău altora, dar mai ales lui însuși. Niciun adevăr din această lume nu este absolut, iar văzut dintr-un alt punct de vedere este doar un semiadevăr. Obiectivele atinse nu duc niciodată la o mulțumire durabilă, deoarece ființa umană simte o mare lipsă interioară care nu poate fi umplută de nimic. Este vorba de lipsa de legătură cu propria sa ființă spirituală care doarme în inima sa, o lipsă care se manifestă printr-o anxietate care nu dispare până când unitatea pierdută nu este restaurată. Atunci când ființa umană începe să lucreze la restaurarea acestei unități, treptat, contrariile dispar, deoarece conștiința își mărește raza de acțiune, iar ceea ce pare a fi un opus, un paradox sau o discrepanță din perspectiva limitată a conștiinței egocentrice este pur și simplu o parte a întregului pentru conștiința omniprezentă.
„Totul curge, în afară și înăuntru; totul are mareele sale; toate lucrurile se înalță și cad; oscilația pendulului se manifestă în toate; măsura oscilației la dreapta este măsura oscilației la stânga; ritmul compensează.” Acest al cincilea principiu al ritmului explică mișcarea între diferitele contrarii în care se află tot ceea ce aparține acestei lumi. Pendulul este prezent în fiecare și fiecare îl conduce și îl hrănește cu propria sa energie. Dacă un om trăiește o viață dedicată ființei spirituale din el însuși și slujirii semenilor săi, în el se deschide o nouă sursă de energie, prin care emoțiile și sentimentele legate de inimă și de corpul astral scad în intensitate și se domolesc treptat, iar pendulul se oprește în mijloc, în punctul zero. În acea inimă liniștită înflorește trandafirul sufletului nou, nemuritor, și atunci omul stă în mijlocul tuturor contrariilor. El nu iubește, nu urăște, nu suferă, nici nu este fericit, ci este neutru față de tot ceea ce există în această lume. Dar în această tăcere interioară curge o putere specială care aduce bucurie interioară, fericire, plinătate și mulțumire care nu pot fi explicate prin nimic de această natură. Acestea sunt emanațiile sufletului nou, trandafirul înflorit al inimii, grație căruia mortalitatea este înghițită de nemurire și contrariile de totalitate.
„Fiecare cauză are efectul său; fiecare efect are cauza sa; totul se întâmplă conform legii; hazardul este doar un nume pentru o lege necunoscută; există multe planuri de cauzalitate, dar nimic nu scapă legii.”Acest al șaselea principiu al cauzei și efectului se referă la legea karmei, bine cunoscută de ezoterici. Acesta afirmă că nimic nu este întâmplător și că gândurile, sentimentele, emoțiile și acțiunile noastre cauzează karma, o legătură cu alții și astfel cu această natură. În acest fel, devenim atașați de învârtirea roții nașterii și morții și suntem uneori cauza și alteori efectul multor întâmplări din marele joc al vieții noastre. Înțelegând acest lucru, gnosticul renunță la caruselul vieții și, scufundându-se lăuntric, rămâne în ochiul furtunii ca o stâncă de neclintit în jurul căreia se sparg valurile mării vieții. Un astfel de candidat al misterelor înțelege cuvintele Sfintei Scripturi – „iartă și vei fi iertat”. Nimeni nu poate depăși singur karma a nenumărate vieți, dar atunci când își înțelege aproapele, motivele faptelor sale și realizează că și el însuși este imperfect și își iartă aproapele cu adevărat pe deplin și din inimă, atunci datoriile sale karmice sunt iertate și pânza de legături energetice care l-a încurcat și l-a ținut în această lume se rupe și dispare. Acționând astfel, gnosticul învață să citească din marea Carte a Vieții. El știe că nimic din ceea ce întâlnește pe calea vieții sale nu este întâmplător, ci s-a întâmplat pentru a-i spune ceva, pentru a-l ajuta să se cunoască pe sine și pe semenii săi. În acest fel, el înțelege de asemenea mult mai bine modul în care sufletul său nemuritor sugerează acțiunea corectă cu vocea sa tăcută. El devine din ce în ce mai conștient de natura lumii divine și de legile acesteia, pe care trebuie să le aplice în lumea contrariilor pentru a se transforma pe sine și lumea.
„Genul este în toate; totul are principiile sale masculine și feminine; genul se manifestă pe toate planurile.” Ultimul, al șaptelea principiu al genului se referă la existența a două forțe motrice, masculină și feminină, polarizate pozitiv și, respectiv, negativ, care emană din Creator și care, interacționând și completându-se reciproc, dau naștere întregii creații, atât la nivelul lumii contrariilor în care trăim, cât și în tărâmurile divine mult mai înalte. La nivelul fizic al lumii noastre, principiul genului se manifestă în diferențierea celor două genuri, masculin și feminin. Aici este important să înțelegem că genul masculin posedă, de asemenea, ceva din elementul feminin, iar opusul este de asemenea adevărat, motiv pentru care ființa umană poartă în sine potențialul de armonie interioară. Cu toate acestea, individualizarea excesivă a ființei umane și separarea acesteia de originea divină au făcut ca cele două elemente din fiecare individ să fie mult timp în afara echilibrului necesar. Prin urmare, căsătoria, ca o legătură între indivizi de ambele sexe, a devenit de mult timp o necesitate instinctivă în încercarea de a obține o anumită armonie în viață. Măsura în care acest lucru reușește este demonstrată de viața însăși. Gnosticul știe că numai puterea noului suflet spiritual născut din principiul spiritual din inima sa, în care principiul masculin al spiritului și principiul feminin al sufletului sunt unite, poate aduce adevărata armonie a vieții și pacea interioară. Și numai slujirea necondiționată a lumii și a umanității, în renunțarea completă la sine, poate permite Sufletului Spiritual să bea din sursa de Apă Vie, emanațiile din tărâmurile divine superioare care pătrund în această natură, iar ființei umane să ajungă la Bunul Sfârșit, la transformarea sa completă și la întoarcerea în Casa Tatălui, adevărata lume spirituală.
