Știu că am o inimă, este ca o cameră dublă, mereu în mișcare; o pot auzi.
Cu ea aud ritmul vieții mele, liniștea și mișcările mele, viteza cu care mă mișc și gândesc. Mi-o pot imagina ca pe un spațiu roșu pulsând.
Nu îl pot controla cu adevărat, ca și cum ar avea o viață proprie în mine. Numele său este plin de dulceață.
Mă gândesc la el ca la un loc care înconjoară un loc și mai secret. Dacă intru în acel loc, atunci trăiesc în spațiul care nu are limite. Interiorul a devenit o lume, luminată de un astru, care este deopotrivă centrul și natura sa profundă.
Pe măsură ce intru în această inimă a ființei, devin Noi, Noi unificați și individualizați în același timp, grijulii, bucuroși, vitalizați. Experimentez această unitate cu viața, cu expresiile vieții și sensul profund activ al acestei unități între toate.
Brusc, atenția mea este atrasă de cei care sunt rupți de această unitate, micșorați în ei înșiși și privați de lumină; mă gândesc la modul în care îi putem reuni cu noi.
Nucleul care obișnuia să spună „eu” s-a micșorat ca un soare negru care ar putea fi dincolo, în altă parte în corpul meu. Din acest spațiu imens, plin de bucurie, pulsează posibilitatea unui spațiu în corpul meu, între fiecare bătaie care îmi răsună în viață, un spațiu-timp infinit, posibil, conținut în expresia acestei inimi.
Apoi sunt din nou în afara acestei inimi interioare fără limite. În afară, nu cunosc decât limitele. Am uitat oare deja această impresie, această amintire, sau a fost o idee? Nu mai știu cum mi-a venit această imagine ciudată, care era atât de … absolută. De ce am simțit acest lucru, care mi-a scăpat deja și pe care aș vrea să îl trăiesc din nou?
Știi tu cum să găsești această cale interioară? Știi tu unde sunt cei care trăiesc în acest spațiu interior, îl transmit mai departe, îl trăiesc în fiecare clipă?
Am contemplat pentru o clipă…și numărul lor era imens.
