Nasrudin este persoana care este conștientă de originea sa divină și, prin urmare, are acces la înțelepciunea originară și, pe de altă parte, se simte parte a acestei naturi cu toate defectele și slăbiciunile sale.
Anecdotele lui Nasrudin au un nivel mai profund. Râdem de ele, de prostia și simplitatea altora, până când ne dăm seama că râdem și de prostia noastră.
„Câți ani ai, Mulla?”
„Patruzeci.”
„Dar ai spus același lucru și când te-am întrebat acum doi ani.”
„Da, pentru că întotdeauna susțin ceea ce am spus.”
Doar o glumă? În lumea occidentală probabil că așa am vedea lucrurile. Este însă foarte diferit în Orient și mai ales în Sufism. Acolo, astfel de povești sunt foarte des folosite ca povești pentru învățătură.
Un personaj deosebit de popular al acestor legende este Mulla Nasrudin. El apare în întreaga lume arabă, persană și central-asiatică și aproape fiecare musulman între Marrakesh și Beijing îi cunoaște anecdotele.
Pe coperta broșurii Die fabelhaften Heldentaten des weisen Narren Mulla Nasrudin (Plăcerile incredibilului Mulla Nasrudin) de Idries Shah, se poate citi:
„Maestrul înțelepciunii zâmbitoare și cea mai simpatică figură poznașă din literatura universală. Povestiri umoristice și enigmatice despre cele mai frumoase nebunii ale marelui maestru al spiritualității ascunse, care, cu o clipire din ochi, îi întinde cititorului o oglindă – și îi deschide astfel ochii asupra esențialului.” [i]
În povestea de mai sus, descoperim o persoană care este prinsă în trecut și incapabilă să reacționeze la prezent. Îi scapă adevărul momentului pentru că nu se poate elibera de vechile puncte de vedere care au fost depășite de mult timp.
Toate anecdotele lui Nasrudin au acest nivel mai profund. Râdem de ele, de prostia și simplitatea altora, până când ne dăm seama că râdem și de prostia noastră.
Dacă în acest moment putem reacționa cu veselie, este cel puțin un semn că suntem capabili să ne privim cu o oarecare distanță. Nu ne mai luăm atât de în serios, ci admitem că facem greșeli, că nu suntem perfecți.
O persoană care este plină de ambiție pentru a-și urmări obiectivele egocentrice nu are, de obicei, simțul umorului. Ele trebuie să răspundă cu furie și rezistență atunci când cineva le întinde o oglindă.
Pentru sufiști, măgarul simbolizează egoul încăpățânat care vrea să își impună propria voință și care adesea nu face ceea ce stăpânul său dorește să facă. Cu toate acestea, nu are sens să ucidem acest ego, deoarece avem nevoie de el pentru a exista în această lume.
O poveste frumoasă arată clar acest lucru:
Mulla Nasrudin îi spune vecinului său că este pe cale să își facă măgarul să nu mai mănânce. „Imaginează-ți ce poți economisi făcând acest lucru. În curând voi fi un om bogat.”
După câteva zile, își întâlnește din nou vecinul pe stradă.
„Și, Mulla? Ți-ai oprit măgarul să mănânce?”
„Oh, am fost atât de ghinionist, a răspuns el, chiar când a prins deprinderea, a murit.”
Există sute de povești cu măgari ale lui Mulla Nasrudin, în care multe dintre particularitățile egoului nostru devin minunat de vizibile.
Aș dori să mai spun una:
Mulla Nasrudin își călărește măgarul cu fața lipită de fundul acestuia.
Sătenii îl privesc înmărmuriți. „Dar Mulla, de ce mergi cu măgarul tău în sens invers?”, întreabă ei curioși.
Mulla Nasrudin răspunde: „Te înșeli! Eu călăresc în direcția corectă. Măgarul merge doar în direcția greșită”.
Dacă privim această poveste din punctul de vedere al celor spuse, vom vedea că – contrar aparențelor – egoul nostru este cel care călătorește în direcția greșită. Ființa noastră spirituală interioară, mullahul, maestrul, privește întotdeauna în direcția corectă.
Acesta este motivul pentru care pelerinul spiritual va manifesta adesea un comportament paradoxal, la care ceilalți vor răspunde cu neînțelegere și suspiciune.
Din acest motiv, un derviș este întotdeauna privit ca un prost. Dar lui nu-i pasă ce cred alții despre el. El face ceea ce spiritul îi spune să facă la un moment dat, indiferent cât de absurd poate părea la suprafață.
Povestea lui Nasrudin ca cerșetor arată clar acest lucru:
În zilele de piață, Nasrudin stătea adesea la ușa moscheii pentru a cerși. Dar de fiecare dată când oamenii îi ofereau să aleagă între doi bani – unul mai mare și unul mai mic – el îl lua pe cel mai mic.
După ce oamenii au observat acest lucru pentru o vreme, i-au spus: „Mulla, de ce nu iei moneda cea mare? Atunci vei câștiga de două ori mai mult în mai puțin timp”.
„Poate fi adevărat”, a spus Nasrudin, „dar dacă îl iau pe cel mai mare de fiecare dată, oamenii nu-mi vor mai da nimic. De fapt, vor să demonstreze că sunt mai nebun decât ei. Și atunci nu voi mai avea niciun ban”.
Procesele de gândire și motivațiile unui aspirant pe calea spirituală sunt insesizabile și de neînțeles pentru cei concentrați asupra lumii materiale. Astfel, un derviș își asumă adesea rolul celui neiluminat pentru a prezenta un adevăr într-un mod și mai impresionant.
Există o anecdotă frumoasă care pune la îndoială credința superficială în cauză și efect:
Într-o zi, când Mulla se plimba pe o alee îngustă, un bărbat a căzut de pe un acoperiș – chiar în capul lui. Bărbatul nu a fost rănit, dar Nasrudin a trebuit să fie dus la spital.
„Ce lecție înveți din acest incident, Maestre?”, l-a întrebat un discipol.
„Feriți-vă să credeți în inevitabil, chiar dacă adesea cauza și efectul par inevitabile. Și feriți-vă de întrebări teoretice precum: dacă un om cade de pe un acoperiș, își va rupe gâtul?
El a căzut – dar gâtul meu este rupt.”[ii]
De ce îmi plac atât de mult aceste povești cu Nasrudin?
Nasrudin privește cu umor atât greșelile propii cât și pe ale celorlalți. El nu vrea să schimbe nimic, este interesat doar de cunoașterea de sine. El poate privi evenimentele de la o anumită distanță și le abordează în mod jucăuș. Acest lucru deschide oportunități de dezvoltare ulterioară care nu au fost observate înainte pentru că vederea era prea unilaterală. Nimic nu trebuie să fie – totul poate fi.
Nasrudin nu are niciun sentiment de vinovăție pentru prostia sa și nu dă vina pe nimeni. El nu încearcă să ascundă nimic, ci își arată deschis ignoranța în fața lumii. Îl amuză când descoperă la el și la alții comportamente care i se par complet nebunești.
Nasrudin este persoana care este conștientă de originea sa divină și, prin urmare, are acces la înțelepciunea originară și, pe de altă parte, se simte parte din această natură cu toate defectele și slăbiciunile sale. Cu ochii eternității, el poate privi cu zâmbetul pe buze imperfecțiunea și prostia acestei lumi materiale și le poate suporta cu iubire.
El poate accepta totul și nu vrea să evite nimic. Bucuria și suferința sunt la fel de importante pentru el. El nu mai este sclavul egoului său cu toate cerințele și nevoile sale și nu-l mai ia atât de mult în serios.
În acest fel, el se ridică deasupra seriozității vieții în bucuria și iubirea copiilor lui Dumnezeu, care știu că sunt în siguranță în fluxul vieții.
[i] Idries Shah, Die fabelhaften Heldentaten des weisen Narren Mulla Nasrudin (Plăcerile incredibilului Mulla Nasrudin), Herder Publ. House, 2013
[ii] From: Idries Shah, Die Sufis (Sufiții), Eugen Diederichs Publ. House, 1982
Toate celelalte povestiri sunt preluate din Idries Shah, Die fabelhaften Heldentaten des weisen Narren Mulla Nasrudin (Plăcerile incredibilului Mulla Nasrudin)
