Fiecare ființă umană se trezește cel puțin o dată pe zi. Procesul de trezire de dimineață seamănă cu trezirea adevăratului sine.
Suntem treji atunci când gândim și simțim, când suntem conștienți de noi înșine și suntem capabili să acționăm în lumea din jurul nostru. Toate acestea converg într-un câmp individual de conștiință, care poate fi reprezentat, de asemenea, ca patru corpuri care, împreună, creează o conștiință numita „ego”.
Încă din vremea Upanișadelor, acest concept a fost transmis mai departe, cu puncte de vedere diferite. Potrivit acestor puncte de vedere, omul nu posedă doar un corp material, ci și, în plus, alte trei corpuri subtile, acestea fiind: corpul eteric, astral și mental.
Corpul eteric este centrul energiei și al impulsului vital; în corpul astral locuiesc emoțiile și sentimentele, iar în corpul mental rezidă conștiința mentală. Pornind de la corpul material, celelalte corpuri sunt în fiecare caz mai fine și mai subtile, astfel încât fiecare dintre ele îl pătrund și se extind dincolo de cel precedent grosier.
Atunci când dormim, aceste vehicule sunt separate unul de celălalt, deoarece corpurile astral și mental nu mai sunt aliniate concentric pe corpul fizic cu dublul său eteric. Aceste corpuri mai fine pot chiar să se îndepărteze de corpul material în timpul somnului. Această separare face, de asemenea, ca în timpul somnului conștiința noastră de veghe să se estompeze, astfel încât, într-adevăr, niciuna dintre părțile personalității astfel separate nu are o conștiință deplină pe tot parcursul nopții[1].
Numai atunci când toate cele patru părți ale personalității se realiniază din nou, ființa umană își dobândește conștiința de veghe deplină.
Există o trezire microcosmică în care are loc o unificare cu cele trei vehicule superioare, eterne, ale ființei umane, care este analogă cu trezirea pe care o experimentăm în fiecare dimineață. Aici este vorba despre Manas, Buddhi și Atman – eul etern, adevărat al omului, care coboară în cele patru corpuri inferioare, până când membrii eterni se află concentric în cei inferiori, trecători. Pornind de la aspectele sale superioare, trezirea pătrunde în întreaga ființă umană. Manas, Buddhi și Atman se dovedesc apoi a fi o bază solidă pentru stabilirea unei conștiințe nepieritoare și universale. Atâta timp cât acest proces nu a început, omul rămâne, ca să spunem așa, un visător.
În ființa umană trezită, Manas concepe planul concret al devenirii, procesul unei creații divine mereu în desfășurare în propria ființă; astfel, el este interfața dintre adevăratul sine și revelația sa concretă. Buddhi este sufletul spiritului trezit[2] care este unificat cu totul și cu toate. Atman este baza primordială din propria ființă, care se întinde dincolo de tot ceea ce există și este în același timp sursa fără formă a tot ceea ce există. Aceste șapte aspecte, cele tranzitorii descrise anterior și cele trei veșnice, descriu ființa umană trezită. Fiecare persoană poate testa pentru sine în ce măsură posedă o astfel de conștiință.
Pe măsură ce parcurgem calea spre trezire, adevăratul sine inițial ascuns în noi preia succesiv rolul de sine provizoriu, egoul. Iar egoul permite ca acest lucru să se întâmple, deși nu fără luptă. Este vorba despre lupta pentru realizare (și, de fapt, și pentru a permite realizarea), pentru eliberare (din punctul de vedere al egoului, este vorba mai degrabă de a renunța) și pentru viața adevărată (care, pentru ego, se simte ca și cum ar muri mereu și mereu).
Suntem înclinați să ne gândim la trezirea spirituală ca la o expansiune a conștiinței. Acest lucru nu este greșit, dar este înșelător, deoarece în acest fel este foarte probabil să ne gândim la extinderea conștiinței noastre actuale. Deoarece Cel Trezit este un Celălalt, o prezență Eternă în noi înșine, conștiința trezită este, de asemenea, de un tip foarte diferit.
Două daruri
La începutul trezirii vor exista două procese de conștiință diametral opuse. Mulți oameni trec prin experiențe de vârf, atingeri copleșitoare ale unei stări de ființare care este pe cât de intangibilă, pe atât de reală. Dar după experiența de vârf, care oferă o nouă perspectivă, persoana trebuie să coboare din nou în „vale”. Iar acolo, după libertatea și perfecțiunea pe care tocmai le-a gustat, o așteaptă imperfecțiunea, incompletitudinea și limitările egoului, realitatea noastră actuală.
Contrastul față de ceea ce a fost trăit în interior, care odată ce a luminat conștiința, constituie baza unei cunoașteri de sine tot mai profunde, care, pe termen lung, va permite egoului să se dea la o parte. Fiecare ființă umană poartă în sine imagini fragmentate ale Unicului, cu care crede că poate subzista. Iubirea, capacitatea de a ajuta și de a vindeca, puterea și perfecțiunea doresc să se exprime. Dar nu pot, sau doar cu efecte secundare nedorite; conștiința egoului, care a văzut o licărire a altceva, ceva mai mare, trebuie la un moment dat să recunoască acest lucru în fața sa. Astfel, calea începe, printre altele, cu experiența neputinței, o experiență care îl va însoți pe om pe cale multă vreme și care îl va ajuta în cele din urmă să înțeleagă imperativul „renunțării”, în favoarea adevăratului sine.
Începând o cale
Majoritatea oamenilor au o abordare intuitivă a renunțării. În librării sunt disponibile rafturi pline de volume despre îndrumarea vieții, toate pretinzând că explică acest subiect. Inițial, este relativ ușor să înțelegem ideea că renunțarea la atașamente ne eliberează. Atunci când cineva este liber de posesivitate, teama de pierdere se retrage. Eliberarea de atașamentele nesănătoase aduce o nouă libertate de a se descoperi pe sine și de a-și trăi propria viață. În cele din urmă, întreaga cale este cuprinsă în acest subiect, deoarece ori de câte ori suntem atașați de ceva sau de cineva, suntem atașați de impermanență și prinși în capcană de aceasta. Tot ceea ce este frumos poartă întotdeauna cu sine durerea de a trebui să ne luăm rămas bun. Lucrurile se uzează, oamenii se îmbolnăvesc și mor. Noi nu suntem scutiți de acest lucru. Nimic din lumea noastră nu rămâne așa cum este.
Așadar, atunci când cineva își propune să rupă legăturile existente, acest lucru depinde, în cele din urmă, de modul în care se poziționează în mod fundamental în lume, percepând-o și implicându-se în fiecare moment, localizându-se în ea, creându-și propriul spațiu. Conștiința noastră lucrează în fiecare clipă în această relație cu lumea; se reafirmă cu ea; este complet umplută de ea. (Verificați acest lucru pentru voi înșivă.) Încercarea de a aduce conștiința cuiva la odihnă în această privință nu duce la trezire decât dacă a atins deja începutul unei conexiuni conștiente cu adevăratul sine. Aceasta este ideea.
Începutul se află în inimă și, pe măsură ce avansăm, în minte, în locul celui de-al treilea ochi, în chakra dintre sprâncene, unde se deschide un spațiu care nu mai este ocupat în totalitate de ego și care este deschis pentru afluxul adevăratului sine. Odată ce acest început este realizat, toate relațiile cu lumea își transformă caracterul, deoarece ele își au atunci originea într-un punct care nu mai aparține în întregime egoului și impermanenței. Atunci, lupta pentru a renunța capătă un sens mai profund, deoarece adevăratul sine își creează o bază în conștiința omului. Atunci când lucrurile și relațiile acestei lumi nu mai domină și nu mai limitează conștiința, se atinge o altă etapă a acestui urcuș.
Libertatea astfel obținută implică faptul că poziția eului și a ființei umane fizice nu mai apare ca fiind absolută, delimitată și neapărat demnă de a fi apărată. Dimpotrivă, alte puncte de vedere și alte relații pot fi percepute mai clar; ele se apropie mai mult de noi și devin succesiv preocuparea noastră „proprie”, deoarece adevăratul sine strălucește și în alte locuri, ca să spunem așa, precum strălucește pătrunzând în propria noastră ființă.
Judecata devine din ce în ce mai puțin importantă. Atracția și respingerea își pierd importanța ca metodă de lucru a corpului astral, deoarece interiorul și exteriorul nu mai sunt experimentate ca realități separate. Corpul astral își desfășoară astfel capacitatea de a radia în tăcere.
Uneori, sentimentul de sine în propria conștiință se poate dizolva într-o asemenea măsură încât apare un vid imens. Acesta poate fi trăit în mod pozitiv, deoarece este începutul pur al unei dezvoltări complet noi. Poate fi trăit negativ, deoarece egoul nu se mai poate regăsi în acest gol și vrea să își recapete supremația, vechea sa stare de a fi.
Străduința pentru Sine
În fața acestui gol, are loc lupta pentru a defini cine dorim să fim și cine putem fi. Dacă într-adevăr căutăm nemărginirea, atunci trebuie să renunțăm la toate limitele. Suntem în primul rând ființa concretă, trecătoare, cu toate bucuriile, durerile și temerile sale, sau ne putem elibera pentru adevăratul sine care nu se identifică cu o formă concretă, deși va crea mereu noi forme? Nu este vorba despre ceea ce ne dorim într-un moment de înălțare spirituală, ci despre ceea ce întreaga ființă este deja pregătită, sau poate că nu!
Nu este vorba de un exercițiu de alegere în supermarketul identităților, ci de o maturizare într-o stare în care vechiul „eu” este aruncat, ca o carapace.
Catharose de Petri scrie despre acest lucru în Transfigurarea:
Când ființa umană a urmat până la capăt calea întoarcerii la noua viață, ea este perfectă, iar în această fază finală nu există nicio parte din ea care să nu fie total dincolo de formă și de schimbare […] noua ființă umană în starea sa absolută este o entitate dincolo de formă. Fiind nemărginit, el există în infinit”[3].
Acest Sine adevărat, care este „entitatea super-formă” din noi, trebuie să intre în vigoare în timpul acestui proces. Această cale ne conduce la o luptă, deoarece pentru ego este o cale spre neant. Nu mai mult: „acesta sunt eu, de aici vin, aici vreau să ajung, aici trebuie să împiedic, acesta este al meu”, pe care continuăm apoi să ne bazăm. Povestea pe care ne-o spunem în cap fără pauză, pentru a ne întări egoul și a-l proiecta în viitor, se estompează treptat. Atunci când această narațiune interioară compulsivă ia sfârșit, ființa umană nu este mai slabă, ci mai liberă decât înainte. Pe parcursul acestor experiențe, devine, de asemenea clar că egoul, în rolul său de sine, este o iluzie, deși o iluzie care are încă o mare putere și persistență.
Frumusețea căii
Vidul are frumusețea sa proprie, pentru că devine un refugiu de pace în propria ființă, un Weltinnenraum[4], unde putem întâlni toate lucrurile din interior. Aceasta nu este o simplă senzație poetică și nici o iluzie, ci începutul unei experiențe reale de unitate. Aici trezirea individuală se contopește cu trezirea umanității, deoarece o persoană care parcurge această cale începe să se trezească în tot și în toți.
Odată ce egoul nu-și mai spune povestea lui însuși, identificarea conștiinței cotidiene cu ziua de ieri și de mâine devine mai slabă și, astfel, în mod natural, apare o conștiință a prezentului care este potențial lipsită de frică. În spatele acestei dezvoltări se află și schimbarea treptată a sinelui, căci sinele etern, adevărat, este liber de anxietate, îngrijorare și frică. Această prezență, în care sinele a devenit complet liniștit, deschide poarta către eternul din propria ființă. Acesta este motivul pentru care multe direcții spirituale pun un accent atât de mare pe liniștea gândurilor și pe prezența atentă.
Pe calea de la „eu-centralitatea” la adevăratul sine divin, fiecare ființă umană trece prin numeroase experiențe. Unele, judecate de obicei ca fiind negative, se dovedesc a fi etape ale drumului, deoarece ajută la desprinderea de ego, la recunoașterea mai mult a adevăratului sine subiacent și mai clar și să se deschidă în fața ei. Cu toate acestea, a permite ca adevăratul sine să devină în cele din urmă Sinele rămâne o luptă pentru majoritatea oamenilor. În acest sens, fiecare duce o bătălie personală în felul său.
Pentru mine, întrebarea este mereu și mereu: cine vreau să fiu? În mintea mea, două forțe opuse se întâlnesc. Pe de o parte, există enorma persistență a subconștientului, puterea de identificare cu tranzitivitatea și secolele de reafirmare în cadrul acestuia. Pe de altă parte, există o convergență a cunoașterii de sine a egoului cu o forță profundă, cuprinzătoare, de susținere, care se află în mine și în jurul meu și pe care învăț să mă bazez. Concluzia supremă a drumului pe care trebuie să-l parcurgă egoul poate fi văzută în cuvintele lui Rumi:
Cu Dumnezeu nu este loc pentru două orgolii. Tu spui „eu”, iar El spune „eu”. Pentru ca această dualitate să dispară, fie tu trebuie să mori pentru El, fie El trebuie să moară pentru tine. Cu toate acestea, nu este posibil ca El să moară – nici din punct de vedere fenomenal, nici conceptual, pentru că „El este Cel veșnic viu, Cel care nu moare”.
Totuși, El este atât de milostiv, încât, dacă ar fi posibil, ar muri pentru tine, pentru ca dualitatea să dispară. Deoarece nu este posibil ca El să moară, trebuie să muriți pentru ca El să vi se poată manifesta, eliminând astfel dualitatea[5].
Pe calea trezirii, paradoxul dualității noastre ca ființă eternă și ființă trecătoare se transformă în claritate cristalină atunci când vechea conștiință a renunțat la eforturile sale de a fi centrul, permițând adevăratului Sine să strălucească ca o rază a Unului. Aici, simbolul diamantului șlefuit se potrivește bine. Ca ființă concretă, noi reprezentăm atunci o fațetă a unei pietre de cristal. În centrul său strălucește lumina albă atotcuprinzătoare a Pământului Primordial.
________________________________________________
[1] Acest text nu se ocupă de depășirea acestei inconștiențe în timpul somnului, precum și de călătoriile astrale. Ambele nu joacă un rol în procesul de trezire descris aici.
[2] Căci în sanscrită, cuvântul budh înseamnă trezire.
[3] Catharose de Petri: Transfiguration, Rozekruis Pers, ediția a doua, Haarlem 1995. Pagina 43.
[4] Weltinnenraum: Așa cum scria Rilke într-unul din poemele sale, conștiința interioară a omului conține întreaga lume. Omul este capabil să pătrundă în acest spațiu interior în timpul procesului de trezire.
[5] Nu este loc pentru două egouri | Mutu qabla anta mutu | Tehnologia inimii (techofheart.com), 05/05/2024
