Ființele umane au căutat întotdeauna în artă o transcendență care să le depășească cu mult pe ele însele sau societatea – și întotdeauna au fost ajutate să o găsească. Potrivit lui Jan van Rijckenborgh și Catharose de Petri [1], din punct de vedere istoric, această interacțiune între abstract și concret trece prin trei etape.
În prima etapă, transcendența acționează în favoarea umanității. Este momentul în care ființa umană întreprinde procesul de transformare a conștiinței sale, pornind de la informațiile externe pe care le percepe cu conștiința sa concretă.
În a doua etapă, transcendența acționează în favoarea umanității. Persoana trece printr-o experiență de muncă intuitivă intensă și își creează propria identitate.
În a treia etapă, eternitatea în timp se realizează prin intermediul umanității. Se dobândește o conștiință superioară abstractă care îi permite ființei umane să acționeze în lume cu transcendență. Aceasta este calea de conectare cu divinul, dimensiunea spirituală.
Viața fiecăruia dintre noi trece prin aceste trei etape în orice moment, într-un mod neliniar, și ne dorim cu tărie să atingem o astfel de stare care să ne transforme din ființe ale timpului în ființe ale eternității. Cu alte cuvinte, căutăm Arta Regală, sau Alchimia Spirituală – procesul care transformă plumbul (conștientizarea superficială a realității) în aur (conștientizarea unei realități superioare). În acest fel, este posibil să ajungem la Piatra Filozofală, punctul culminant al Marii Opere: căsătoria alchimică dintre Suflet și Spirit. De aceea, la fel cum arta se reînnoiește în diverse mișcări, noi ne întoarcem mereu privirea spre experiențele anterioare, respirând adânc pentru a merge mai departe și a descoperi noi căi.
Dacă facem o paralelă între creația artistică și starea noastră personală de conștiință, putem spune că noi suntem propria noastră creație, propria noastră operă de artă.
În primii pași ai călătoriei noastre spirituale, ne agățăm adesea de tot ceea ce este concret și ne lăsăm purtați de ghizi și factori externi sau de o autocunoaștere narcisistă. Nesiguri, repetăm ceea ce vedem, ceea ce credem că vedem și ceea ce alții vor să vedem. Este ca și cum am fi simpli transcriptori, copiind ceea ce vedem în exterior, urmând tehnici deja cunoscute.
Într-o a doua etapă, începem să ne regândim creația. Dorim să arătăm impresiile și expresiile noastre. Folosim în continuare surse externe, dar le-am transformat deja prin percepția noastră interioară. Este începutul căutării Artei Adevărate. Este ca și cum am începe o alchimie care este încă pământească, dar care merge un pic mai adânc. După ce dobândim noi percepții, experimentăm diferite posibilități, în căutarea unei cunoașteri de sine mai înalte. Este o fază turbulentă, când ne dăm seama că începem să ne repetăm, să ne copiem pe noi înșine. Am ajuns la o stare de saturație. Atunci dorim să mergem dincolo de propria noastră muncă: egoul însuși nu mai este mulțumit de el însuși. Ne dăm seama că trebuie să „ieșim din noi înșine”, să ne reînnoim, să renaștem.
În experiența noastră de viață, toate emoțiile ne fac să punem la îndoială noțiunea de efemer. La fel ca într-o pictură barocă, teama de moarte ne face să vedem conflictul dintre întuneric și lumină, grotescul și disproporționalul din noi. Trecerea timpului provoacă o mare urgență spirituală în sufletul nostru. Dintr-o dată, toate perspectivele se amestecă. Suprarealismul este de așa natură încât, chiar și întorcându-ne spre interior, rămânem într-o stare de semisomnolență, trăind visuri fantastice și fanteziste.
Până când, într-o zi, obosiți de atâta agitație, căutăm liniștea – și, ca o pânză albă, ea ne învăluie sufletele. În liniște, trecem la cea de-a treia etapă. Dintr-o dată, descoperirea unei noi perspective ne arată că există nenumărate puncte de vedere și că fiecare dintre noi, cu propria identitate, este responsabil pentru alegerile sale. După un efort intuitiv intens, vedem o nouă ființă care se naște în noi, dorind să participe la Marea Operă a alchimiei interioare, în slujba lumii și a umanității. Din renașterile noastre constante și din intuițiile noi și creative, sătui de drama noastră barocă, ne predăm în cele din urmă.
În mijlocul atâtor transformări, provocate de munca noastră conștientă și activă, are loc în noi o transfigurare alchimică, transformarea „plumbului în aur” – pentru că, așa cum spun alchimiștii, este necesar să practicăm „solve et coagula” (dizolvă și solidifică). „Solve”, pentru a dizolva tot ceea ce ne împiedică să transcendem; iar „Coagula”, pentru a manifesta concret conștiința deplină, abstractă și eternă.
Iată cum, prin aceste etape de transcendență, devenim un canal al Artei Vieții Adevărate, primind inspirație pentru a respira apoi, radiant, din interior spre exterior.
REFERINȚE
[1] van Rijckenborgh, Jan și Petri, Catharose: Haina de lumină a Omului Nou, în Colecția „Apocalipsa Noii Ere” volumul I, capitolul 3, Revista Pentagrama, Jarinu-SP, ediția I, versiunea e-book 2017.
