În fiecare moment, îți alegi Sinele. Dar îți alegi cu adevărat Sinele? Corpul și sufletul oferă mii de posibilități de „construire” a mai multor euri. Dar numai una dintre acestea duce la congruența dintre persoana care alege și Sinele real care a fost ales. Doar una singură – și o vei găsi după ce ai epuizat toate celelalte posibilități, toate bâjbâielile bizare, ispitite de uimire și dorință, prea superficiale și trecătoare pentru a te agăța de experiența celei mai înalte enigme a vieții: cunoașterea talentului care ți-a fost încredințat, care este de fapt „tu”.
Dag Hammarskjöld [1]
Lucrul cu tine însuți
De regulă, acest subiect nu se află în fruntea agendei noastre zilnice. Dacă nu este ajunul Anului Nou și nu te întrebi dacă ar trebui să faci mai multe exerciții fizice sau să slăbești, dacă nu ar trebui să îți organizezi mai bine ziua sau să faci curat în dulap – toate întrebări care planează asupra imaginii noastre de sine – lucrul asupra ta este un subiect care nu interesează pe nimeni cu adevărat.
A lucra cu noi înșine înseamnă, în primul rând, să lucrăm asupra imaginii noastre de sine, iar aici modul în care suntem văzuți de ceilalți are uneori o importanță enormă. Este vorba despre tot ceea ce ține de competiție și statut, încurajându-ne să facem sau să aspirăm la lucruri care ne fac să părem mai inteligenți/mai puternici/mai bogați/mai educați – lucruri pe care nu le facem sau pe care nu aspirăm să le facem pur și simplu de dragul lor. Procedând astfel, „lucrăm” aproape constant la imaginea noastră de sine – dar la un moment dat, într-un „moment psihologic”, putem face un pas înapoi și ne putem concentra asupra lucrurilor care sunt mai importante. Chiar și în acest stadiu, este clar că munca asupra sinelui nu se limitează la dezvoltarea propriei personalități. Cu cine sau cu ce mă asociez – ei bine, toate acestea joacă un rol. Exteriorul nu poate fi niciodată complet separat de interior (care este „Sinele”).
Când începi să lucrezi cu tine însuți, începi cu propria personalitate și asta înseamnă (atunci când nu ești atât de ușor de satisfăcut) că trebuie să explorezi mai departe, să mergi mai adânc. Ce se întâmplă atunci când încercăm să rezolvăm conflicte, să reparăm vechile dispute în cercul nostru apropiat? Putem evita subiectele conflictuale, ne putem dezvolta răbdarea și putem găsi strategii pentru a face față persoanelor care creează constant tensiuni. Dar putem alege, de asemenea, să privim mai în profunzime, iar atunci ne dăm seama că motivele tuturor acestor tensiuni se află și în interiorul nostru. Unii oameni provoacă în noi reacții de apărare și vrem să ne distanțăm de ei, acuzându-i că greșesc, sau îi lăsăm în plan secund și îi facem să înțeleagă propriile neajunsuri. De multe ori este nevoie doar de o privire pentru a ne arăta că nu au făcut cu adevărat nimic greșit, nimic care să merite să fie criticat. Cu toate acestea, continuăm să luptăm și să ne luptăm. Există ceva în comportamentul acestei persoane care ne tulbură imaginea de sine și ne determină să stabilim limite excesive. Se pare că renunțarea la acest conflict particular ne privează de o parte din sinele nostru, că pierdem o parte din sine dacă rezolvăm conflictul. Exist doar dacă mă pot distinge de X sau Y?
Se dezvăluie o cale
Există o dezvoltare a sufletului, în cursul căreia suntem capabili să renunțăm la limitele pe care ni le-am stabilit. Dacă acest principiu sufletesc se poate dezvolta, atunci limitele eului nostru actual devin mai transparente, deoarece aceste limite devin din ce în ce mai puțin necesare. Sufletul care se trezește în sursa divină poate, de fapt, să nu mai ridice baricade și să nu mai lupte. Nu are nevoie de conflict. Eul prezent nu poate supraviețui fără limite, deoarece crede că se va pierde pe sine dacă nu este în măsură să ridice limite asupra cărora are un control cel puțin parțial.
Se generează astfel o luptă în interiorul sinelui – o luptă între sufletul egocentric și sufletul etern. Cei care sunt pregătiți să își dezvolte cunoașterea de sine învață să accepte toate indicațiile care pot fi găsite în conflictele care sunt încă inevitabile. Sufletul simte durerea respingerii, durerea dogmatismului și durerea depășirii limitelor în relațiile cu ceilalți. Această durere este un ghid pentru a lua noi decizii, pentru a renunța la vechile limite. Fiecare dintre aceste sentimente îmi arată cine sunt acum și mă întreabă cine aș vrea să fiu – sau cine sunt cu adevărat în adâncul ființei mele. Acesta este momentul în care apare o cale care nu a fost încă parcursă.
Un prieten mi-a spus odată că existența exterioară, cu toate situațiile sale, este ceva asemănător cu propriul meu „eu exterior”. Multă vreme, nu am înțeles această afirmație. Dar pentru întreaga viață, se aplică același lucru ca și pentru întâlnirile personale mai mult sau mai puțin conflictuale.
În fiecare zi mă confrunt cu noi evenimente la care trebuie să reacționez. Sunt multe lucruri pe care nu le pot controla. Dar fiecare incident individual pe care îl trăiesc îmi arată cine sunt. Bucuria, lăcomia, frica, stabilirea limitelor: îmi deschid și închid granițele, mă lupt pentru a obține controlul asupra situației. În momentele de calm, pot admite că mă cunosc, pe baza modului în care reacționez.
Eu nu sunt doar această entitate care mă aflu în intimitatea casei mele la sfârșitul unei zile de lucru. Nu sunt doar entitatea care sunt în compania prietenilor. Eu sunt tot ceea ce mi se întâmplă, pentru că, indiferent dacă un eveniment este bun sau rău, eu sunt cel care ia decizii în legătură cu el, în mod spontan și inconștient. Și acest lucru continuă până când, în sfârșit, pot permite acestor evenimente să îmi modeleze viața – și pe mine. Până în momentul în care sufletul a devenit suficient de puternic pentru a opri pendulul binelui și răului și, în acea liniște, apare adevăratul Sine, spre care mă îndrept. Până în momentul în care voi putea, în sfârșit, să aleg acel Sine.
[1] în Jaloane, capitolul 1945-1949
