„Știți unde merg fantomele în vacanța de vară? La Marea Moartă, desigur.” Întrucât suntem în sezonul vesel, să vorbim despre râs. Nu vom pretinde o atitudine specială în legătură cu acest subiect, dar vom oferi ceva de gândit.
Chiar și în cele mai vechi timpuri, opiniile despre râs erau diferite. Astfel, de exemplu, Platon definește „bucuria exprimată” ca o manifestare a ceea ce este material în noi și, în acest sens, a ceea ce este inferior. Aristotel, pe de altă parte, susține că râsul este ceva care ne deosebește de regnul animal. Prin urmare, el îl definește ca pe o marcă a inteligenței. Problema nu este clară nici în teologia și tradiția creștină. În primul rând, Clement din Alexandria oferă cele două puncte de vedere fundamentale ale filosofilor greci, apoi Vasile cel Mare introduce punctul critic al moderației; râsul și bucuria sunt bune, dacă sunt moderate. În Evul Mediu, râsul era în general interzis printre statutele unora dintre cele mai populare ordine catolice. Pe baza textelor din Noul Testament, mulți teologi argumentează dacă se poate sau nu presupune că Iisus a râs.
Două cuvinte ebraice diferite sunt folosite pentru râs în Noul Testament, unde un fel este senin, iar celălalt derizoriu. Există, totuși, un episod deosebit de semnificativ în Biblie care, poate fără să știm, ne oferă o direcție cu privire la subiectul râsului. Fiul întâi născut al lui Avraam, progenitorul Israelului și al principalelor religii monoteiste (creștinism, iudaism, islam), a fost numit Isaac. Acest cuvânt înseamnă tocmai „râs”. Avraam câștigă acest fiu la bătrânețe ca o făgăduință de la Dumnezeu. Dar la scurt timp, Dumnezeu îi spune să-l sacrifice pe acest fiu și Avraam se pregătește să facă acest lucru fără proteste.
Unele elemente de bază ale Legii, pe care Moise le-a dat lui Israel, se aseamănă cu aceasta – cum ar fi jertfa animalelor întâi-născute. Cuvântul pentru aceasta, folosit în traducerea în engleză a Bibliei, este însă „jertfa” lui Dumnezeu și este mult mai sugestiv. Ideea primului născut indică un fel de conștientizare – că tot ceea ce credem că avem la dispoziție nu este de fapt o contribuție a noastră. Și nu este o chestiune de lucruri, ci mai ales de calități. În ansamblu, aceasta este ceea ce animalele simbolizează în Vechiul Testament atât prin numirea lor de către Adam, cât și în Arca lui Noe. Aparent, același lucru este valabil și în ceea ce privește bucuria noastră. Dealul pe care este îndreptat să-și jertfească fiul, dar este oprit în ultimul minut de un înger, Avraam îl numește „Domnul va asigura”.
Suntem încă ființe dualiste; ne place suferința și iubim foarte mult bucuria. Multe dintre pasiunile și fricile noastre își au originea aici. Și primim acest dar (bucuria și râsul) prea posesiv și astfel contribuie la izolarea și separarea noastră de Dumnezeu. Dar la fel ca textele din interiorul Bibliei, totul este de la Dumnezeu și în primul rând de la Dumnezeu, și trebuie să fim întotdeauna conștienți de acest lucru.
Dar există și o bucurie care vine din deschidere, care este senzația de plenitudine a întregului. Într-un fel, transformarea bucuriei egoului într-un punct de ancorare creează un zid împotriva capacității de a locui în bucuria vieții. Cele două, însă, sunt incomparabile.
Fie ca toți să ne apropiem din ce în ce mai mult de beatitudinea plenitudinii.
