Adevărata seninătate nu se poate baza pe suprimarea sentimentelor contrarii.
Ne dorim nouă înșine și celorlalți cât mai multă fericire posibilă dar dacă cel mai înalt sentiment de fericire, dacă adevărata seninătate presupune o ființă umană care trebuie să fi suferit și cea mai profundă durere?
Este fericirea posibilă doar într-o inimă care s-a maturizat prin plăcere și neplăcere?
Bucuria adevărată este o chestiune serioasă. Seneca
Nu, aceasta nu este o apologie a veseliei în vremuri catastrofale. Motive pentru a nu fi vesel pot fi găsite din abundență în fiecare ziar, în talk-show-uri, în postările de pe internet – și în viața noastră de zi cu zi.
Să facem testul. Într-o zi oarecare, nu neapărat prima zi însorită, de vară, după o lungă serie de zile reci, gri, înnorate, să ne plimbăm pe străzile orașului. Pătrundeți dincolo de umerii căzuți, de glugile trase în jos, de fețele care exprimă un gol surd sau o disperare mută.
Oare oamenii și-au pierdut zâmbetul? Este nepământean, chiar provocator, să îndrăznești să zâmbești?
În cartea sa foarte apreciată Über die Heiterkeit in schwierigen Zeiten (Despre seninătate în vremuri dificile), Axel Hacke scrie:
Zâmbetul are un efect lăuntric și unul exterior. Înveselește persoana care zâmbește și persoana căreia i se zâmbește. Zâmbetul poate declanșa o reacție în lanț. Zâmbești cuiva, el îți zâmbește înapoi, astfel încât zâmbetul intră în lume și călătorește mai departe. Trebuie doar să începeți.
În timp ce curățam podul casei noastre, o activitate care are un efect imediat vizibil de veselie și lejeritate, am găsit un articol din 2015. După ce a evidențiat pe larg crizele actuale, autorul sintetizează după cum urmează:
Este dificil de spus dacă negativismul și amenințarea, dacă pesimismul și mizantropia au câștigat deja controlul. Cu toate acestea, un lucru pare sigur: Întunericul a avansat deja atât de mult încât a devenit el însuși o forță dominantă împotriva căreia trebuie îndreptată puterea subversivă a încrederii. De asemenea, este sigur că oamenii vor da vina pe alții dacă nu descoperă puterea din ei înșiși. (DIE ZEIT, 27.8.2015)
Întrebarea este: De unde provine această încredere, această forță interioară?
Întotdeauna am admirat profund oamenii care, în mijlocul celor mai mari provocări interne și externe, nu numai că și-au păstrat libertatea interioară și demnitatea umană, dar s-au și ridicat în mod minunat deasupra lor. La fel este și supraviețuitorul lagărelor de concentrare Viktor Frankl, pentru a da doar un exemplu.
Pare aproape de necrezut că oameni aflați în situații de viață inimaginabil de înspăimântătoare pot da dovadă de umor. Cu ani în urmă, am citit un articol de ziar care a rămas de neuitat pentru mine, despre prizonierii britanici dintr-un lagăr nazist de prizonieri de război. Prin tot felul de idei ingenioase, ei exprimau o batjocură subtilă față de condițiile lor, ceea ce le făcea captivitatea mai mult sau mai puțin suportabilă.
Capacitatea de a folosi umorul poate servi drept armă împotriva suferințelor inevitabile ale existenței noastre. După cum spune Friedrich Schiller în eseul său Sublim, referitor la faptul că omul posedă libertatea interioară care îl ridică deasupra oricărei suferințe.
Seninătatea în circumstanțe nefericite necesită distanțarea de propriile așteptări, adică o atitudine de seninătate față de orice rezultat posibil.
Serenitatea are de-a face cu renunțarea. Este similară cu iertarea – a nu purta nicio ranchiună. A te simți vesel nu are nimic de-a face cu acceptarea unei nedreptăți sau cu negarea durerii. Seninătatea este o atitudine de grație care merge mână în mână cu bunătatea și înțelepciunea.
Ar trebui să plutim mereu prin viața de zi cu zi zâmbind senin și mulțumindu-i pe semenii noștri cu o prezență radiantă și să fim mereu „bine dispuși”? Nu trăim deja într-o „societate aflată într-o continuă stare de intoxicare”, precum filozoful Wilhelm Schmid afirmă cu regret în cartea sa despre Fericire?
O societate caracterizată de „dependența de fericire”, incapabilă să jelească care, în schimb, încearcă să-și facă viața mai mult sau mai puțin suportabilă cu ajutorul alcoolului, al drogurilor și al medicamentelor psihotrope sau prin vizionarea de seriale Netflix?
Adevărata seninătate nu se poate baza pe suprimarea sentimentelor contrarii. Poetul german Christian Morgenstern scrie:
Cât mai multă fericire posibilă, spun ei. Dar dacă cel mai înalt sentiment de fericire presupune o ființă umană care trebuie să fi suferit și cea mai profundă durere? Dar dacă fericirea ar fi posibilă doar într-o inimă care s-a maturizat prin plăcere și neplăcere? Oricine cere cât mai multe oportunități pentru fericire trebuie să ceară și cât mai multă nefericire, altfel anulează condițiile de bază ale acesteia.
Și continuă:
Posibilitatea unei fericiri din ce în ce mai mari nu ar trebui să stea în cunoaștere și iubire din ce în ce mai mari (în forme din ce în ce mai înalte)?
Suntem noi oare capabili de asta – de o seninătate veselă prin propria noastră decizie și prin puterea noastră?
Darul experiențelor dureroase ar putea fi acela că ne oprim pe calea aleasă și începem să reflectăm asupra noastră și asupra vieții în general. Probabil că trebuie să suferim pentru a elibera compasiunea, înțelepciunea și seninătatea din închisoarea lor, din noi.
Nu toată lumea trebuie să experimenteze lovituri dure ale sorții pentru aceasta. Cu toate acestea, există un adevăr profund în cuvintele misticului medieval Meister Eckehart:
Suferința este cel mai rapid cal spre perfecțiune.
Cum putem obține echilibrul care ne permite să fim veseli, indiferent dacă ne aflăm în partea de sus sau de jos a Roții Norocului? Aici, o ușă se deschide și dezvăluie un nou nivel. Nou? Ei bine, chiar așa? Grecii antici știau deja că o viață cu adevărat armonioasă, eudaimonía, poate fi realizată doar în armonie cu o ordine divină a lumii, atunci când ne experimentăm pe noi înșine ca parte a abundenței infinitului.
Ceea ce constituie o problemă serioasă pentru mulți contemporani, pe lângă multitudinea de temeri, plângeri și neplăceri pe care existența le aduce pe Pământ, este că nu se poate înțelege nimic din ceea ce se întâmplă.
Este greu de recunoscut –
pentru a-l cita pe Faust al lui Goethe
– ceea ce ține lumea unită la baza ei.
Desigur, îmi pot striga disprețul față de moarte cu spirit și umor într-un univers aparent indiferent. Totuși, acest lucru nu mă eliberează de cunoașterea inevitabilă a mortalității mele, a caracterului trecător al tuturor lucrurilor, și a tuturor celor pe care i-am iubit. În retrospectivă, nu doar în ceasul morții, multe lucruri pe care le-am considerat odată valoroase, toate dramele care au ținut roata vieții mele în mișcare, își pierd importanța.
Asta m-ar putea deprima profund. Sau asta ar trebui să mă facă mai vesel?
Aș putea, de asemenea, să simt impulsul de a avea un râs incredibil de vindecător, eliberator, care să răsune în armonia unui univers binevoitor care răspunde la rândul său.
Wilhelm Schmid vorbește despre „fericirea coerenței”, despre o „abundență de experiențe de transcendență în metafizică”:
Este foarte ușor să ne imaginăm că aceasta este contribuția esențială la realizarea unei vieți împlinite: Să deschizi viața către o dimensiune a transcendenței care depășește limitele vieții finite …
Astfel de perspective pot fi de un mare ajutor, dar este important să nu le recunoaștem doar mental. Observăm adesea cu uimire că oamenii continuă să sufere în loc să-și ia adio de la tiparele lor obișnuite de gândire și sentimente. Cercetările moderne atribuie acest lucru căilor neuronale din creier, care se transformă în șanțuri adânc săpate de inputurile noastre repetate în mod constant, care ne fac dependenți de doza noastră toxică obișnuită de negativitate. Pare că ne simțim foarte bine. În orice caz, mass-media prosperă și trăiește din dorința generală de pesimism și tristețe.
Vestea bună este că putem crea noi căi neuronale în creier. Inima noastră este cheia atunci când se deschide în cele din urmă și își joacă rolul cu dragoste și bucurie în procesele de reînnoire.
Atunci când suntem dispuși să părăsim nivelul familiar al realității, lucrurile se dizolvă în cele din urmă în seninătate. Dacă suntem „serioși” în ceea ce privește procesul de transformare mentală și spirituală, suferința se transformă în bucurie. Observăm, sau mai degrabă descoperim, bucuria ca fiind dreptul nostru din naștere. Ea este deja inerentă ființei noastre.
“Heiterkeit“, cuvântul german pentru veselie și seninătate, a fost inițial un termen meteorologic care descria lumina cerului. Bucuria profundă, fără cauză, care este independentă de circumstanțele externe. Lumina, culoarea, sunetul sunt manifestări ale ființei noastre cerești.
Pe aripile blânde ale acestei vibrații celeste, ne putem ridica în aer și putem privi cu ochi de pasăre viața noastră și activitatea umană. Cu toată compasiunea – asta este foarte amuzant, tragic-comic și enorm de eliberator!
Atunci nu mai este vorba atât de mult despre a face față gravității vieții, ci despre a o transforma împreună cu alții care învață și ei să „zboare”.
Seninătatea veselă nu este un ocoliș spiritual. Ea luminează întunericul și arată calea de ieșire. Ea conduce de la durerea și tristețea separării la bucuria de a fi conectat la sursa sacră, vindecătoare, a tuturor ființelor.
