(Înapoi la partea 1)
Hesione Pronoia – soția lui Prometeu
Numele acestei zeițe se traduce prin „Cunoaștere profetică”, în timp ce numele Prometeu poate fi tradus ca „Prevedere”. În învățăturile gnostice, acest semizeu este o reprezentare a conștiinței decăzute (luciferiene) a omului. Nu este vorba despre conștientizarea unui grup mic de oameni care cred într-un diavol cu coarne, ci despre nivelul de dezvoltare în care se află omenirea în epoca post-atlanteană.
Prometeu a fost un titan care a furat focul de la Zeul-Soare și l-a folosit pentru a anima un om făcut din substanță pământească și înzestrat cu atribute animale. A făcut acest lucru împotriva voinței zeilor, care doreau să distrugă neamul imperfect și certăreț al ingraților pământeni. Dând focul oamenilor, le-a poruncit să-l folosească pentru a se închina zeilor și a sluji unii altora cu abnegație. Cu toate acestea, în egoismul și ignoranța lor, au început să folosească focul ca armă unul împotriva celuilalt: arzându-și casele unul altuia și călind oțelul din care făceau săbii și armuri. Cu această purtare, au adus asupra lor mânia zeilor sub forma Pandorei, trimisă din ceruri, aducând cu ea o cutie cu nenorociri. Pandora a devenit soția lui Epimeteu – fratele lui Prometeu. Epimeteu, al cărui nume înseamnă „Recunoaștere târzie”, a deschis cutia Pandorei, făcând ca toate nenorocirile posibile să se reverse pe Pământ.
Ca pedeapsă pentru faptele sale, Prometeu a fost înlănțuit de o stâncă și în fiecare dimineață un vultur vorace venea să-i sfâșie și să-i devoreze ficatul, care creștea înapoi în timpul nopții. Aceasta avea să dureze până când omenirea va fi învățat să folosească în mod corespunzător focul sacru care i-a fost dat. Această profeție s-a împlinit, datorită eroului solar Hercule, reprezentând conștiința interioară a Soarelui spiritual. Hercule a urcat pe munte, a ucis vulturul cu o săgeată din arc și l-a eliberat pe Prometeu din cătușele sale.
Există o mare profunzime în acest mit grecesc. Prometeu cu Hesione Pronoia și Epimeteu cu Pandora sunt patru personaje care sunt o alegorie a capacității noastre creatoare umane – gândurile, cuvintele și imaginația noastră. Timp de secole am încercat fără succes să creăm un paradis pe Pământ folosind această abilitate. Facem acest lucru despărțiți de Spirit. Ne creăm diverse ideologii în minte, pe care apoi încercăm să le punem în practică.
Hesione Pronoia, ca soție a lui Prometeu, poate fi considerată o reprezentare a conștiinței noastre lipsite de spirit, care este doar o imitație a adevăratei înțelepciuni divine. „Înțelepciunea” umană se referă la securitatea materială și la realizarea dorințelor ego-centrate. Hesione Pronoia este conștiința care precedă activitatea mentală limitată simbolizată de Prometeu. El este „pântecele” în care se nasc imaginile sale mentale și principiul care le dezvăluie. La început o persoană acționează, își pune în aplicare ideile și se pare că totul merge conform planului. Gândurile și așteptările sale pozitive devin realitate, experimentează bucurie și câștigă profiturile la care visa. Cu toate acestea, deoarece conștiința lui este lipsită de Spirit și „lipsește” adevărata înțelepciune, ceea ce el a creat, care trebuia să fie bun, se transformă în cele din urmă în opusul său. Pandora intră cu o cutie plină de suferință și tristețe, iar omul se confruntă cu consecințele creației sale. Apare apoi soțul Pandorei, Epimeteu, aspectul conștiinței responsabil de capacitatea de a trage concluzii. Poate fi numit „înțelept în retrospectivă”.
Când aspectul lui Epimeteu a acumulat suficiente experiențe dureroase, o persoană își dă seama de limitările conștiinței sale și ale abilităților sale. Apoi există adesea o descoperire și omul, în neputința sa, se deschide spre ceva mai înalt decât el însuși. El devine mai puțin defensiv și îi permite inconștient lui „Hercule” – principiul divin ascuns în inima lui – să acționeze. Este o forță înțeleasă de inițiați ca soare interior,deoarece, asemenea Soarelui care rătăcește prin Zodiac, luminează cele douăsprezece aspecte zodiacale ale personalității umane și îl eliberează de influența ignoranței.
În mitul lui Prometeu și Hercule găsim o alegorie a Căderii omului și a capacității lui de a se întoarce la fosta sa divinitate. Astfel de inițiați precum HP Blavatsky, Rudolf Steiner și Max Heindel, ne-au transmis cunoștințele despre involuția conștiinței umane, cufundarea ei în cele mai dense niveluri ale materiei și calea evolutivă treptată către o stare superioară. Tot acest proces, care durează nenumărați ani, în care omul redevine o ființă perfectă, leagă cerul și pământul, are loc în șapte etape de inițiere: perioadele Saturn, Soare și Lună, pe care le-am trecut deja, și perioada Pământului pe care o experimentăm în prezent: apoi sunt perioadele Jupiter, Venus și Vulcan, care sunt încă înaintea noastră. Scopul nostru este să atingem conștiința Soarelui Spiritual, care este reprezentat de Vulcan.
Pronoia ca atitudine pozitivă și capacitate de a profeți
După cum am menționat la început, cuvântul „pronoia” este folosit și astăzi pentru a descrie o atitudine pozitivă față de viață, rezultată din credința că întregul Univers lucrează pentru a-i face pe oameni să se simtă bine. Se poate spune că această atitudine și presupunerile ei sunt opusul teoriilor conspirației.
Această abordare se bazează pe recunoștință și se concentrează pe toate lucrurile pozitive care ni se întâmplă în viață. Cei care mărturisesc pronoia cred că: „… toată creația își propune să ne umple cu binecuvântări. Viața este îndrăgostită de noi – îndrăgostită cu nerăbdare și conștient de noi. Universul ne oferă întotdeauna ceea ce avem nevoie, exact când avem nevoie. Vânturile și mareele sunt întotdeauna în favoarea noastră. Focul și ploaia lucrează împreună pentru a ne îndepărta durerea și tristețea. Soarele, luna și stelele își amintesc numele adevărate, iar strămoșii noștri se roagă pentru noi în timp ce visăm. Avem îngeri păzitori, nenumărați profesori, provocatori cu planuri de a ne elibera, ajutoare și salvatori pe care nici nu ni-i putem imagina și frați și surori care vor să înflorim și să creștem.” [3]
Actrița Susan Sarandon a declarat despre pronoia: „Tu doar presupui că Universul lucrează pentru tine, nu împotriva ta. Cred că cu cât te aștepți mai mult la aceasta, cu atât mai mult funcționează.”
O astfel de atitudine pozitivă față de tot ceea ce ni se întâmplă, ajută la dizolvarea „durerii” care face parte atât de des din corpurile noastre astrale. Durerea corpului astral ne face să tânjim subconștient după suferință, tristețe și chiar furie. Ne hrănim cu reacții care poartă astfel de calități și, prin urmare, suntem în mod constant nefericiți. În plus, pronoia este o cale care îți permite să rezonezi cu viața, să fii acceptat și să înveți lecțiile care îți ies în cale.
Totuși, această abordare pare să fi omis un adevăr important care este fundamentul înțelepciunii ezoterice atemporale. Este conștientizarea faptului că omul este o ființă duală. Pe de o parte, aparținem naturii, avem un corp fizic trecător și instincte legate de acesta, iar pe de altă parte, avem o scânteie, un potențial divin, o sămânță de natură nepământească, din care putem renaște ca o fiinţă eternă şi perfectă. CG Jung a scris: „Când misticii coboară în adâncurile ființei lor, ei găsesc în inima lor imaginea Soarelui, găsesc forța vitală pe care o numesc Soare.”
Scopul existenței umane este de a se elibera de puterea instinctelor, atașamentelor, pasiunilor, ignoranței și imperfecțiunii, prin puterea acestui Soare interior. Universul nostru a fost îmbrățișat și impregnat cu puterile Pronoiei și se poate spune că într-adevăr aici totul conspiră pentru binele omului. Trebuie remarcat însă că aceasta se referă la omul interior, divin, și nu la omul natural. Vom continua să suferim până când vom înțelege că, drept ființe naturale, trebuie să „murim” față de starea noastră naturală și să „renaștem” într-o nouă stare divină. Până când se întâmplă acest lucru, conștiința noastră imperfectă va proiecta întotdeauna creații incomplete.
Aceasta nu înseamnă că, drept ființe naturale, nu suntem iubiți de „Metropator”, de Tată-Mamă, de Sursă și că, drept pedeapsă pentru imperfecțiunea noastră, dezlănțuie asupra noastră tot felul de urgii. Dacă experimentăm astfel de răni, atunci trebuie să înțelegem că ele sunt o creație a propriei noastre conștiințe lipsite de spirit.
Prin urmare, dacă dorim să creăm în mod conștient o realitate armonioasă cu gândurile, sentimentele și imaginațiile noastre, trebuie să ne acordăm voința cu Voința Sursei din noi. Trebuie să ne ascultăm pronoia interioară, tăcerea inimii noastre, conștientizarea care transcende mintea și gândirea. Acest lucru va asigura creațiilor noastre să fie deschise Spiritului și vor radia în conformitate cu planul divin originar. Vom recunoaște apoi care dintre visurile noastre sunt derivate din dorințe egoiste, menite doar să ne întărească identitatea falsă, pământească și să le distingem de cele care servesc să se manifeste ca Sursă pură.
Se poate spune că această lume este perfectă în imperfecțiunea ei. Funcționează ca o reflectare a sinelui nostru interior, iar ororile prezente în ea ar trebui să ne trezească și să ne motiveze să ne transformăm fundamental.
Adevărul că lumea este oglinda noastră nu este nimic nou, dar în viața de zi cu zi avem tendința să uităm acest lucru și să dăm vina pe diverse forțe întunecate pentru răul care există aici. Când vedem răul în jurul nostru, înseamnă că trebuie să existe ceva rău, ceva dizarmonios în interiorul nostru care îl face să apară în spațiul nostru personal. În zilele noastre, au apărut multe posibilități pentru a aborda aceste dezechilibre, cum ar fi: Recall Healing, Medicina germanică, Constelații familiale și altele, toate având scopul de a ajuta oamenii să-și recunoască condiționările emoționale dobândite din strămoși, moștenire parentală sau experiențe din copilărie.
Aceste instrumente sunt extrem de utile și pot contribui la recunoașterea și eliberarea elementelor distructive pe care le purtăm în subconștient. Totuși, trebuie amintit că ele se referă doar la două aspecte ale ființei noastre: corpul și sufletul, și nu iau în considerare pe al treilea, Spiritul. Dacă încercăm să ne vindecăm doar cu instrumentele care provin de la același nivel vibrațional care ne-a cauzat afecțiunile, ar fi ca și cum am încerca să descurcăm un Nod Gordian.
Adevărata vindecare, eliberare de suferință, poate avea loc doar atunci când, datorită trezirii scânteii spirituale, ne îndreptăm către Lumina Divină, către o dimensiune superioară. Apoi, într-un proces descris în „Apocriful lui Ioan” ca „pecetluire cu șapte peceți”, vom fi capabili să atragem și să asimilam această Lumină și să trăim în armonie cu ea. Atragem această Lumină atunci când suntem orientați corect în viața noastră de zi cu zi. Ca ființe naturale, nu putem asimila direct Lumina Spiritului, din cauza vibrației sale ridicate. Ficatul nostru, a cărui sarcină este să elimine forțele dăunătoare, străine, le va scoate afară.
Totuși, când scânteia spiritului, soarele nostru interior, se trezește, iradiază sternul, care atrage apoi forțele Pronoia către noi. Aceste forțe încep să circule în sânge; ne influențează gândirea, iar la un moment dat, și activitatea ficatului, care începe treptat să le accepte și să le absoarbă. Această etapă este descrisă alegoric în Evanghelia după Ioan ca minunea de la Cana din Galileea. Atrasă din sferele superioare, Lumina ne ajută să dizolvăm emoțiile neadecvate și modelele de gândire și obiceiuri. Îmi vine în minte imaginea lui Hercule care îl eliberează pe Prometeu de un vultur vorace care se hrănește cu ficatul său.
În scrierile lui Hipocrate, numit părintele medicinei, găsim afirmația: „Este foarte bine pentru un medic să cultive pronoia. Din moment ce el cunoaște trecutul, prezentul și prevestește viitorul, oamenii vor avea încredere să se încredințeze grijii lui”. Hipocrate se referă aici la adaptarea la nivelul Spiritului și la intuiția care vine din ascultarea propriei voci interioare.
Pe „E” la Delphi
În Grecia antică, un loc de cult extrem de important era sanctuarul lui Apollo, al cărui centru era templul folosit de oracolul delfic. Oamenii veneau aici pentru „pronoia” – profeție și sfaturi – chiar și din țări îndepărtate precum Egipt și Turcia. Deasupra intrării în acest templu, care era Poarta Soarelui, erau două inscripții: „Gnothi Seauton” – „cunoaște-te pe tine însuți” și „nimic prea mult”. Templul însuși a fost dedicat lui Apollo – zeul conștiinței solare, iar această conștiință trebuia să vorbească prin Pythia, o preoteasă care prezicea viitorul.
Mulțimi de oameni cu diferite niveluri de conștiință s-au înghesuit la oracolul din Delphi. Întrebările celor mai mulți dintre ei priveau chestiuni lumești și fericirea lumească. Cu toate acestea, pentru inițiați a fost un loc al misterelor sacre, în care puteau avea loc moartea celui vechi și renașterea omului nou.
Pe peretele templului era o literă misterioasă „E”. În dialogul său „Pe „E” la Delphi” [4] Plutarh oferă multe interpretări diferite ale acestei scrisori. Totuși, interpretarea care pare cea mai precisă, o găsim la finalul dialogului. El scrie:
„Părerea mea este că litera nu înseamnă nici număr, nici ordine, nici conjuncție, nici altă parte omisă de vorbire; este un mod complet și auto-operator de a te adresa lui Dumnezeu; cuvântul rostit o dată îl aduce pe vorbitor să-I înțeleagă puterea. Dumnezeu, parcă, se adresează fiecăruia dintre noi când intrăm în sanctuar, prin cuvintele „Cunoaște-te pe tine însuți”, care pot fi înțelese și ca „Bucură-te”. Răspundem apoi lui Dumnezeu folosind cuvintele „EI” (Tu ești), redându-i titlul care este adevărat și nu are nicio falsitate în el și îi aparține numai lui și nimănui altuia – acela de FIINȚĂ.
Căci nu avem nicio parte în ființa reală; toată natura muritoare este într-o stare între devenire și pieire și nu prezintă decât o înfățișare, o imagine slabă instabilă a ei înșiși. (…) Dacă un om se schimbă, atunci nu este același om. Dar dacă nu este același om, atunci nu este deloc; așa-numita lui ființă este pur și simplu schimbare – o nouă naștere a omului, din om.”
Contemplând în templul lui Apollo, templul Soarelui, omul chemat la autocunoaștere trebuia să descopere calitatea aparentă a naturii sale pământești și, în același timp, să recunoască că în el există un element de eternitate. „E” sau „EI” – „Tu ești” – se referă la natura sa adevărată, iluminată, la tăcerea existenței, lipsită de identificarea cu orice forme și roluri sociale.
A doua inscripție de pe frontonul templului face aluzie la aceasta: „Nimic prea mult”. Plutarh scrie:
„Numai Dumnezeu ESTE, așa că ar trebui să-l salutăm în închinare și astfel să-i adresăm „Tu ești”, da, sau în chiar cuvintele unora dintre bătrâni, „Ei Hen”, „Tu ești un singur lucru”. Căci Divinul nu este multe lucruri, în sensul în care fiecare dintre noi este alcătuit din mii de stări diferite și succesive, un conglomerat de unități, de părți individuale. (…) Este proprietatea a ceea ce este indestructibil și pur, de a fi unul și fără amestec.”
Fiecare dintre noi trebuie să descoperim această natură adevărată, indestructibilă în noi înșine, dizolvându-ne iluziile, măștile și toată nemulțumirea față de noi înșine; trebuie să eliminăm anxietatea că nu suntem ceea ce ar trebui să fim, ambiția de a fi „CINEVA” și de a realiza „CEVA”. Toate acestea provin din condiționări lumești exterioare, identitate falsă care este „prea mult” și care cu adevărat nu are sens. Ceea ce contează este doar acest tăcut „Eu sunt”, „Pronoia”, divinitate, o parte pe care o purtăm în noi ca pe propriul nostru salvator interior.
_____________________
[3] https://freewillastrology.com/beauty/pronoia
[4] http://penelope.uchicago.edu/misctracts/plutarche.html
