Cine a creat această neliniște în noi? De ce nu putem rămâne liniștiți la locul nostru, în satul sau în orașul nostru? De ce trebuie să ne mișcăm mereu, dorind mereu ceva mai mult, ceva diferit?
Cu infinit de mult timp în urmă, întregul univers era gol; un vid întunecat incomensurabil. Un întuneric negru care era rece, rece ca gheața. Acesta a fost rezultatul unei bătălii în care „Titani” au fost înfrânți. Acești „Titani” erau personificarea marilor forțe cosmice, în care planetele și stelele se ciocneau și oamenii au crezut întotdeauna că acești „zei” erau în război. Împreună cu Cronos, conducătorul lor, s-au luptat cu Zeus, propriul fiu al lui Cronos. În violența ciocnirii dintre aceste două forțe gigantice, Cronos a fost învins – povestea veche a copacului bătrân ce cedează locul unui puiet mai tânăr la un moment dat. Sau, altfel spus, la fel cum viața septuplă învinge întotdeauna timpul. Într-o mare noapte cosmică, toată viața a fost redusă la tăcere în neexistență. Toate creaturile au pierit în acea luptă impresionantă a zeilor. Pământul era pustiu și gol.
Povestea ne spune că Zeus, marele învingător al acelei bătălii, stăpânul tuturor sorilor și stelelor din galaxie, a dăruit celor doi veri ai săi, pământul, vânturile, cascadele, prospețimea, mirosurile, sunetele și toată lumina soarelui, pentru a îmbrăca pământul cu viață nouă. Unul dintre verii lui Zeus, Epimeteu, primind darurile lui Zeus, a făcut următoarea împărțire a acestora. Păsărilor le-a dat aerul și veșmântul unei sclipiri de gând; antilopei și leopardului le-a dat viteză; elefanților mari le-a dat înțelepciune și distanță; șarpelui inovația și penetrabilitatea; leului liniștea și dominația, iar fluturilor, frumusețea jucăușă. Celălalt văr al lui Zeus, Prometeu, nu a primit daruri. Epimeteu împărțise deja toate darurile pe care le primise. Ce putea să mai dea el creației?
Găsindu-se cu mâinile goale, el, Prometeu, cel mai strălucitor dintre zei, a realizat cu claritate că nu mai avea ce să mai dea creației decât ceva din el însuși. Se gândea să creeze un om gânditor, care să fie, în același timp și un fiu al zeilor. Acest om va transforma creaturile fără scop care umblau goale și tremurând pe pământ, în ființe înzestrate cu spirit, cu rațiune. Nu! Poate e și mai bine să facă ei înșiși asta.
O imagine crescuse în inima sa, și se știe că inima unui zeu este incomensurabil de mare. O imensă iubire a izvorât în el, o compasiunea binevoitoare a crescut în acea inimă divină. A văzut lumea rece, a văzut oamenii, fără adăpost, încercând să se mențină pe ei și urmașii lor în viață în cele mai dificile circumstanțe. El și-a imaginat oamenii dintr-un viitor îndepărtat care nu numai că vor avea grijă de ei înșiși, dar și unii de alții. Nu era aceasta esența ființei umane? El a văzut un viitor în care omenirea nu va fi singură pe Pământ și îl va transcende. Dar înainte de asta, omului primitiv încă îi lipsea ceva.
Prometeu, viitorul gânditor, a mers în Olimp, unde unchiul său Zeus domnea peste cer și pământ. Zeus însuși s-a confruntat cu o problemă. În bătălia gigantică a titanilor, o cantitate incomensurabilă de foc divin a fost aruncată. Miliarde și miliarde de scântei s-au răspândit prin cosmos în valuri puternice, mișcându-se în spirală. Ele au fost împrăștiate din această bătălie ca niște cărbuni aprinși, alungați cu o putere infinită într-o călătorie eternă. Cu toate acestea, nu puteau fi pierdute niciodată, pentru că erau divine, dar nici nu se puteau întoarce înapoi, pentru că erau prea departe, și fiindcă erau așa departe de sursă, unele scântei s-au sărăcit.
„Lasă-mă să te ajut”, a spus Prometeu. „Dă-mi focul, ca să îl pot da oamenilor, iar ei pot face din pământ o bijuterie în cosmos!”
Zeus nu putea să accepte așa ceva. Tatăl înțelept al universului, cel care este numit tatăl zilei, a clătinat din cap. „Imposibil”, a răspuns. „Oamenilor le-a fost dată toată gândirea de către Epimeteu. Acesta este motivul pentru care ei au totul. Ei stăpânesc animalele, apele și elementele, ei au toate roadele pământului, ei dețin întreaga mea grădină. Să mai ia și focul este destul de periculos. „Uită-te la pagubele și distrugerile care apar în urma lor!”
Prometeu protestă: „Uite-te doar la ei! Dacă fratele meu i-ar fi învelit în piei calde de animalele, în loc să le dea o piele atât de netedă. Uită-te cum suferă din cauza frigului. Uită-te la trupul lor neajutorat. Va dura cel puțin douăsprezece luni până un copil să poată merge, și până la doisprezece ani să poată să se hrănească singur!”
Zeus, însă, a clătinat din cap; „Nu, Prometeu, orice vor cere cu sinceritate li se va da. Dar ei nu știu nimic despre foc și nu au nici organe, nici simțuri ca să-l înțeleagă. Vezi cu ochii tăi, sunt deja un pericol unul pentru celălalt. Te asigur, dacă le dau focul, îmi vor arde toată grădina. Crede-mă, va trece mult timp până când se vor descurca”.
Și astfel, Prometeu a trebuit să plece cu mâna goală, dar nu a fost convins, iar compasiunea lui a crescut, gândindu-se profund și greu. Apoi, într-o noapte, a formulat o soluție. El va traversa întregul univers, furând și adunând tot focul pe care îl va putea găsi. Imaginați-l pe Prometeu ca un mare vânt solar, ce se mișcă prin univers pentru a-și îndeplini planul. Ochii lui devin mai strălucitori, mai aprinși și mai radianți, de focul acela ce curge în urma sa. Va ascunde focul de oameni, sau își va ajuta fratele, și astfel, și va face din om, fiul unui zeu?
Într-una dintre poveștile legate de acest lucru, se menționează că fulgerul a lovit un copac uscat, făcându-l să ardă puternic și permițând astfel oamenilor să aprindă torțe din el. În retrospectivă, trebuie spus că Zeus nu s-a înșelat în totalitate. Omul a învățat să folosească focul. Îl folosește peste tot. Îl folosește după recoltare pentru a arde câmpurile, deoarece acest lucru pregătește pământul. Îl folosește în casă pentru că îl încălzește. Îl folosește în prepararea mâncării, deoarece căldura deblochează puterile stocate în ea.
Dar se mai spune că, atunci când a privit la om, Prometeu, s-a plasat în centrul focului adunat din univers, crescând până la extremitățile cosmosului. Focul strălucea într-o splendoare strălucitoare, și era plin de așteptare. Apoi el a expulzat toate scânteile adunate asupra umanității. Și iată, a avut loc un miracol al luminii. Pentru o clipă a fost o scânteie asupra fiecăruia dintre ei, și într-o clipă, s-a văzut omul în toată frumusețea gândirii abstracte: precum strălucirea focului iubirii din inima lui; inocența și puritatea trupului său; pe scurt, omul așa cum a fost menit să fie.
Omul a învățat într-adevăr să folosească focul. Da, îl folosește în războaiele sale, pentru că el crede că a distruge înseamnă a câștiga. Și în acest fel, pune o povară grea asupra frumuseții, dragostei și inocenței. Dar nu îl folosește doar pentru asta, pune foc în munca sa, în tot ceea ce creează; îl toarnă în sculpturile sale; îl exprimă în picturile sale; este esența operelor sale de artă. De asemenea, îl pune în relațiile sale, în dragostea sa, în copiii săi. Îl consideră în viața sa și se crede nemuritor. Până când devine prea bătrân și focul îi scapă, pentru că mâinile sale nu mai pot purta torța. Până când focul din ochii lui se stinge încet, în frigul obișnuinței și al condiționării; până când sângele aproape stagnant nu mai poate curge prin venele sale. Până când va trebui să dea înapoi scânteia pe care Prometeu a suflat-o cândva în inima lui. Cât de teribil de nedrept! Cât de nedrept, că încă din zorii vieții, când tânărul este atât de plin de foc, energie și așteptări, focul își pierde deja strălucirea, pentru că nu există nicio înțelegere a ceea ce este el și cum ar trebui să îl folosească.
Adesea, omului îi trebuie mulți ani pentru a înțelege acest lucru și, înainte ca el să-și dea seama, timpul său a ajuns la sfârșit. Și chiar dacă ajunge să știe totul, totuși focul îi scapă din ființă. Atunci se conturează realitatea că el a ars pământul și a lăsat grădina lui Zeus carbonizată.
Nu a fost el oare doar un om de paie? Sau, flacăra primită în el însuși a însemna ceva? Ar fi putut să dezvolte atâta putere în focul lui personal, încât un alt foc, mai mare, ar fi putut fi aprins, ca o fuziune nucleară? Ar fi putut, oare, această lumină strălucitoare face dreptate lui Prometeu? Această nouă flacără atomică, ar fi putut, oare, să răspândească doar iubire?
Legenda lui Prometeu continuă și astăzi ca o realitate. Ceea ce este acum o scânteie, o posibilitate latentă, a fost cândva o revelație liberă, în plină desfășurare. Este încă centrul unei lumi invizibile, în miniatură, care îl înconjoară pe om. Cu toate acestea, ea rămâne infinită, iar ceea ce este infinit, își are centrul peste tot. În acest sens, omul este în esență divin; el ar putea și poate trăi ca o ființă divină. Înzestrat cu liber arbitru, el a ales un anumit parcurs și astfel a creat consecințele diminuării treptate a focului său, acționând în alte domenii decât cel pur divin.
Dar bucuria rămâne, că acele „scântei” încă active, care sunt legate de ființă umană pământeană, împărtășesc oportunitatea de a reveni la starea divină. Acest lucru poate dura mult timp. Toate aceste personalități pământești sunt pur și simplu muritoare. Dar dacă ambele planuri merg împreună, ceea ce este greu va deveni mai ușor, iar ceea ce a căzut se va se va ridica din nou.
Tot ce se așteaptă este ca imaginea să ajungă la împlinire. În cele din urmă există un singur foc, o singură lumină.
Singurul adevăr dintre toate, este Sinele,
ne spune gânditorul renascentist italian Marsilio Ficino, un mare învățat al lui Platon.
Lumina Sinelui vine de la Dumnezeu.
Iar omul este obligat de viața însăși să onoreze această strălucire, ca pe o putere divină mai presus de toate celelalte lucruri, și să nu se îndrepte spre nimic altceva, și să ajungă în cele din urmă să radieze această strălucire în afară, în timp ce, se leapădă de vechea sa natură.
Acest lucru este evidențiat atunci când iubitul este nemulțumit de vederea sau atingerea iubitei sale, și exclamă frustrat: „Ce are anume această persoană care mă aprinde? Eu nu înțeleg ce trebuie să fac. Se pare că sufletul este aprins de un foc divin, care este reflectat în forma frumoasă a omului, ca într-o oglindă, iar sufletul este atras în sus de această strălucire ca o linie a vieții, imperceptibil, astfel încât ne întoarce la Dumnezeu”.
Pe o astfel de cale există o serie de întrebări care trebuie rezolvate. Unele se formează la o vârstă fragedă, altele mai târziu. Uneori, după o scurtă perioadă de timp, apar revelații pline de speranță și de conștientizare; dar prea adesea, este nevoie de o viață întreagă ca cineva să înceapă să vadă cum funcționează lucrurile, iar atunci, flacăra vieții este aproape stinsă. Dar focul lui Prometeu, darul zeilor este divin și arde veșnic, așa că, într-o zi, omul va ajunge să se încălzească în strălucirea sa eternă.
Sursă: Preluat din: Lumina perfectă. Eseuri despre știința sufletului [Perfect Light.Essays on the Science of the Soul ] (editat), de Peter Huijs, Uitgeverij de Morgenster (2006)
