Thoreau a spus odată: „Universul este mai larg decât părerile noastre despre el”. Și, similar, noi, noi înșine, suntem mai vaști decât părerile noastre despre noi înșine. Credem că suntem ființe separate. Ne identificăm cu un set particular de calități, vicii și virtuți, puncte de vedere, emoții, reacții, roluri pe care le performăm și care alcătuiesc personalitatea noastră pământească.Ca ființe umane nu ne dăm seama cât suntem de vaști, de înalți și de perfecți. La nivelul sufletului spiritual, suntem una cu tot ceea ce există și una cu cel mai înalt principiu divin, numit Nun și Ra în Egipt.
Cu nivelul actual al conștiinței, nu putem simți această unitate sau să trăim din ea luând decizii, să ne ghidăm prin bunătatea ei, pentru că nu avem un suflet spiritual. Conștiința noastră este egocentrică. Această egocentricitate este o caracteristică a focului nostru de șarpe, și de aceea fiecare dintre noi rămâne concentrat asupra lui însuși, văzându-se pe sine ca buricul lumii. Este chiar cazul persoanelor care se consideră umaniști altruiști, dedicați omenirii, muncind pentru cei nedreptățiți, cei slabi și bolnavi. Dacă nu ne putem vedea egocentricitatea, este doar pentru că nu ne-am cunoscut suficient.
Acest adevăr nu este transmis cu intenția de a moraliza și condamna, ci de a aduce informații neutre. Aceasta este ceea ce suntem acum – lipsiți de lumina cunoașterii ce provine dintr-o corectă funcționare a glandei pineale. De aceea Iisus, murind pe cruce, a rostit cu empatie: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac”.
Egiptenii au numit conștiința omului modern cufundat în materie –
Nephthys. Numele ei înseamnă „sfârșit, graniță”, care, precum a scris Plutarh, înseamnă că aceasta „ajunge la cele mai îndepărtate capete ale pământului” și „are în posesia ei puterea de a distruge”. Aceasta înseamnă că această conștiință se scufundă cât poate în lumea materiei, ceea ce implică pe de o parte o încetinire uriașă a vibrațiilor, iar pe de altă parte o poluare mentală. Prin urmare, la fel ca Gorgone/Medusa, ea distruge și spurcă armonia și ordinea divină.
Nephthys era fiica și soția lui Typhon, ceea ce înseamnă că s-a născut dintr-un element al întunericului, al haosului, al ignoranței, al anarhiei spirituale și al răului. În calitate de soție a acestui principiu, ea a rămas infertilă. Acest lucru ne amintește de infertilitatea Elisabetei din Biblie. Ambele personaje simbolizează faptul că utilizarea conștiinței pământești pentru desăvârșirea divină este, în avans, sortită eșecului.
Totuși, numele „Nephthys” înseamnă și „victorie”. Când personalitatea noastră își realizează propria imperfecțiune, confuzie și faptul că este incompletă, și se îndreaptă spre aspectele Spiritului, numai atunci va fi posibil ca acesta să înceapă o dezvoltare reală în spirală. Simbolul acestei dezvoltări este legătura de iubire dintre Nephthys și Osiris, al cărei rod este Anubis. Acest zeu era reprezentat cu capul unui câine sau șacal. Capul câinelui simboliza capacitatea de a vedea corect ziua și noaptea.
Șacalul, pe de altă parte, ca un animal care devorează cadavrele, a fost asociat cu moartea și renașterea mistică. Anubis, rodul dintre Nephthys și Osiris, era stăpânul lumii subterane, care l-a ajutat pe Osiris în renașterea sa. Aceasta înseamnă că el a fost considerat a fi aspectul personalității pământești care ne permite să ne cunoaștem pe noi înșine, întunericul și suferința noastră. El a fost, de asemenea, un simbol al puterii de a discerne și a anihila ceea ce este vechi, muritor și care nu slujește divinității care se dezvoltă în noi.
În inima noastră există un nucleu al conștiinței diferit de conștiința pământească actuală. Acest nucleu este singurul „atom” nemuritor în noi, singura relicvă a fostei noastre divinități. Acest atom în multe persoane rămâne latent. Se trezește atunci când conștiința noastră, după ce a trecut prin multe încarnări și experiențe, în cele din urmă își realizează propria infertilitate și ariditate. Când simte că, în ciuda atâtor încercări de a atinge fericirea, în ciuda faptului că a atins atâtea obiective, tot este goală și tânjind după o altă lume, după Dumnezeu, și atunci își simte propria neputință, neputința și incapacitatea de a-și realiza divinitatea prin ea însăși. Radiația Erei Vărsătorului servește, de asemenea, la trezirea acestei conștiințe, dar nimeni nu este în măsură să stabilească când se va întâmpla la o anumită persoană. „Vântul bate încotro dorește. Îi auzi sunetul, dar nu poți spune de unde vine sau de unde merge. La fel este cu toți cei născuți din Spirit”, după cum Iisus îi spune lui Nicodim.
Când acest element este trezit și conștiința noastră este îndreptată către problemele Spiritului, când legătura cu Dumnezeu devine cea mai mare dorință a noastră, atunci vom deveni ca Nephthys, sau Elisabeta din Biblie – un sol fertil capabil să aducă roade. Vom începe să realizăm că suntem mai mult decât micul nostru eu. Vom începe să ne ascultăm inima din care provine vocea „Celuilalt”.
Mitul grec spune că era imposibil să o omori pe Gorgone/Medusa fără ajutor divin. Gorgone/Medusa a fost învinsă de Perseus, cu ajutorul lui Graeae și Atena. Noi, „eroii” moderni, care vrem să ne învingem propria conștiință egocentrică, avem nevoie de ajutor divin. Acest ajutor ne este oferit de Bodhisattvas, o Fraternitate a Luminii, care trăiește în Vacumuul Shambalei.
Perseus a ucis-o pe Gorgone/Medusa stând cu spatele la ea și privindu-i imaginea în scutul de cupru pe care Atena însăși îl ținea pentru el. Apoi, cu sandale cu aripi (un atribut al lui Hermes/Mercur), s-a ridicat și a tăiat capul monstrului. Noi, de asemenea, trebuie să ne observăm egoul în lumina iubirii divine și a înțelepciunii, simbolizate de scutul de cupru al Atenei. Întoarcându-ne spatele înseamnă că nu ne mai identificăm cu sinele nostru. Datorită puterii lui Mercur, datorită Luminii gnostice, suntem capabili să ne ridicăm vibrațiile și să tăiem capul șarpelui cu sabia recunoașterii.
Această decapitare înseamnă că nu mai încercăm să ne îmbunătățim personalitatea pământească. Căci știm că nu poate fi îmbunătățită. Vechea noastră conștiință trebuie „devorată de Anubis”. Nu trebuie să existe un pelerin separat pe potecă. El urmează să se dizolve. El trebuie să devină una cu atotputernica Iubire a lui Dumnezeu. Deci, nu trebuie să devenim un „mare om”,”mare maestru”, „guru”, „exemplu pentru alții”, „sfânt”, etc. Trebuie să devenim Liniște. „Fericiți cei blânzi, pentru că vor stăpâni pământul”, adică își vor îmblânzi personalitatea și o vor supune lui Dumnezeu.
Uneori, dorința noastră de a ne dezvolta devine, în mod paradoxal, o dorință care ne separă de Dumnezeu. Acest lucru se întâmplă atunci când dorim în mod inconștient glorie pentru noi înșine. Când ne gândim la noi înșine ca fiind spirituali, sfinți, buni, mai buni, atunci dezvoltăm așa-numitul „ego spiritual”.
Cheia căii este acceptarea. A accepta totul fără rezistență, fără revoltă, fără judecată. Un lucru este să te judeci pe tine însuți și un altul să poți face distincția. Trebuie să vedem ce este lumină în noi și ce este întuneric, ce dorințe aparțin lumii pământești și care sunt cele îndreptate către Dumnezeu. Iar ceea ce este întuneric în noi trebuie să se stingă, trebuie dat lui Anubis pentru a fi devorat. Dar nu trebuie să ne condamnăm și să ne judecăm pe noi înșine. Avem nevoie de blândețe și răbdare pentru noi înșine și pentru ceilalți. Când ne judecăm pe noi înșine sau pe alții, creăm zgomot, creștem numărul șerpilor din capul nostru, creăm idei suplimentare despre cine suntem. „Mintea noastră este ucigașul realității” și „discipolul trebuie să ucidă ucigașul”.
Conceptele care ies din minte sunt căile bătute ale gândirii, labirintul în care am fost prinși atâta timp. Aceste căi bătute ne-au făcut să reciclăm propriile experiențe. Ne putem elibera din cercul vicios al propriului nostru destin, să rupem lanțul nenumăratelor încarnări. Ne putem elibera din „normalitatea” noastră, despre care Van Gogh spunea: „Normalitatea este un drum pavat: Este confortabil de a-l urma, dar pe el nu mai cresc flori”.
„Florile” se nasc din Liniște. Din Liniște apare un drum pe care nimeni nu l-a urmat până acum. Această cale este Dumnezeu, renăscut în toți cei care supun, reduc la tăcere, își sting micul eu în fiecare zi, pas cu pas.
Prin urmare, „să nu umblăm Calea, ci să fim Calea”.
Dumnezeu așteaptă răspunsuri pentru florile pe care ni le trimite,
nu pentru Soare și Pământ.
Nu întârziați să adunați flori pentru a le păstra,
ci mergeți mai departe, căci florile vor înflori singure
de-a lungul drumului.
Norii întunecați devin florile cerului
când sunt sărutați de lumină.
Apa dintr-un vas este scânteietoare;
apa din mare este întunecată.
Micul adevăr are cuvinte clare;
marele adevăr are o mare tăcere.
Praful cuvintelor moarte se agață de voi.
Spălați-vă sufletul în tăcere.[1]
[1] Rabindranath Tagore, „Păsări rătăcite”, versetele 26, 102, 249, 176, 147.
