Către partea 2
Despre A FI mort
Este posibil să fii mort? Sau este posibil doar să mori și apoi s-a terminat? Există o conștiință independentă de creier? Conștiința ne folosește creierul ca instrument?
Neurochirurgul Dr. Eben Alexander s-a îmbolnăvit de o infecție bacteriană a creierului și la 24 de ore după, a intrat în comă care a durat șapte zile. În acest timp, neocortexul său a funcționat. „Partea din creierul meu care a fost […] responsabilă de construirea lumii în care am trăit și m-am mutat și de asamblarea datelor brute care intră prin organele mele senzoriale într-un univers semnificativ, acea parte a creierului meu nu a existat, Nu mai era. Creierul meu nu lucra inadecvat, pur și simplu nu funcționa deloc. ” Și astfel „[eu] am făcut cunoștință cu realitatea unei lumi a conștiinței care a existat complet liberă de limitările creierului meu fizic”.
După șapte zile s-a întors – dar acele șapte zile i-au schimbat înțelegerea asupra lumii, a vieții, a universului. În cartea sa Dovada cerului, Dr. Eben Alexander descrie experiențele sale după cum urmează.
„La acest moment, transmiterea acestor cunoștințe este ca și cum aș fi un cimpanzeu ce a devenit uman pentru o singură zi, pentru a experimenta toate minunile cunoașterii umane, iar mai apoi se întoarce la prietenii săi cimpanzei și încearcă să-i facă să înțeleagă cum a fost să vorbesc mai multe romantice limbi străine, să stăpânesc diferite tipuri de aritmetică și să știu despre dimensiunile enorme ale universului.”
Ceea ce a experimentat nu i-a schimbat numai înțelegerea conștiinței. Înțelegerea sa despre lume, despre realitate, despre ființa noastră ca oameni a suferit o transformare profundă. Se poate simți importanța cu care vrea să ne transmită că putem avea încredere, atât în viață cît și în moarte.
El a primit în repetate rânduri mesajul:
Ești iubit și apreciat.
Nu ai de ce să te temi.
Nu poți face rău.
„Dumnezeu-Omul, înțelege situația noastră umană […), întrucât știe ce am uitat și înțelege ce povară teribilă este să trăiești chiar și pentru o clipă, fără nicio amintire a divinului”.
„Am pierdut legătura cu cel mai profund mister aflat în centrul existenței noastre: conștiința noastră”. […] „Viața noastră de aici de jos poate părea nesemnificativă […], dar este importantă, deoarece aici este sarcina noastră să creștem către divin […] și această creștere este […] observată cu mare atenție.” […] „Universul fizic nu este nimic în comparație cu tărâmul spiritual din care a ieșit, tărâmul conștiinței. […] Acest alt univers mai vast nu este departe. […] Există pur și simplu pe o altă frecvență. […] Se poate înțelege așa: trebuie să vă deschideți către o identitate din acea parte a universului pe care o dețineți deja, deși s-ar putea să nu fiți conștienți de aceasta. „
„Iubirea și acceptarea necondiționată pe care am experimentat-o în călătoria mea este cea mai importantă descoperire pe care am făcut-o sau o voi face vreodată.”
O Moarte, al nostru prieten mascat, creator de oportunități,
când poarta s-o deschizi vei vrea, ezită în a ne spun-o în prealabil;
ca să nu fim dintre cei zguduiți de zvâcnirile tale de fier.
Sri Aurobindo
Călătoria vieții
Potrivit unui mit egiptean antic, sfinxul le adresează trei întrebări celor ce caută să treacă de el, la care trebuie să răspundă cu sinceritate înainte ca cererea lor să fie acceptată:
De unde ești?
Cine ești tu?
Unde te duci?
Cu toate acestea, ce putem ști cu adevărat noi, ca ființe muritoare, cu conștiințele noastre limitate, despre originea, sensul și destinația călătoriei vieții noastre? Trebuie să credem în dogme sau în ce ne spune un guru? Există o viziune interioară puternică care să ne direcționeze pașii, chiar și în părțile întunecate și incerte ale călătoriei noastre?
Învățăturile orientale ale înțelepciunii, precum și creștinismul timpuriu susțin că ființele umane nu trăiesc doar pe durata unei existențe pământești. O succesiune de reîncarnări le face posibil să ia esența sau recolta experienței fiecărei vieți de pe Pământ cu ei în viața următoare. Pentru ce? Pentru a rezolva datoriile vechi, pentru a compensa ceea ce cineva a neglijat sau a greșit într-o viață anterioară (și, eventual, pentru a face alte greșeli noi)?
Pentru a acumula cunoștințe sau pentru a rafina și perfecționa ființa cuiva? Să te naști și să mori, iar și iar – de fiecare dată suferind dizolvarea a tot ceea ce este personal? Există ceva în mine care mă îndeamnă să pun astfel de întrebări? O cunoaștere care este atemporală și care, poate, depășește orice cunoaștere și experiență a omenirii colective de-a lungul veacurilor?
În picturile egiptene antice putem vedea pe Anubis și Thot cântărind inima unei persoane decedate: Poate o ființă umană la sfârșitul vieții sale pe Pământ să aibă ceva de arătat ceva ce, dintr-un punct de vedere spiritulal superior, are o valoare durabilă?
Învățăturile spirituale ale gnosticilor și rozacrucienilor vorbesc despre un principiu etern care, latent la început, este înnăscut ființelor umane, ca o scânteie sau un „trandafir al inimii”. Găzduiește amintirea unei origini divine, a unei promisiuni străvechi că există o cale de ieșire din ciclul nesfârșit al nașterii, morții și reîncarnării. Prin misteriosul proces de transfigurare, ființa sufletească poate fi schimbată fundamental, astfel încât, ca în viziunea lui Iacov din pictura lui William Blake, se deschide o spirală ascendentă într-o lume divină a luminii.
Anxietatea, frica de moarte, face imposibilă libertatea. Dacă abordăm încrederea sfinxului și trimitem răspunsul la întrebările sale la profunda sursă de înțelepciune din noi, putem trece de gardianul pragului cu încredere și bucurie în inima noastră.
Și – când în sfârșit ne-a sosit timpul – ne putem bucura ca Sfântul Pavel: „O, moarte, unde este înțepătura ta? Moartea este înghițită de către victorie!”
(va continua în partea 4)
