Uneori, în somn, ne putem da seama că visăm și poate să existe atunci un moment de conștientizare când avem de ales să continuăm să visăm sau să ne întoarcem la starea de veghe.
Marii maeștri care aveau cunoștințe despre o altă Natură deseori au denumit viața noastră pământeană ca fiind „starea de vis”.
Treziți-vă, voi care dormiți …
Ne confruntăm acum cu două intuiții electrizante dacă le putem recunoaște. În primul rând, se pare că există o altă natură și în al doilea rând, toate aceste obiective, pe care le urmărim și pentru care lucrăm cu atâta sârguință, pot să nu fie deloc reale.
Când suntem pe deplin angajați în realizarea acestor obiective, continuăm să alergăm, să alergăm, fără să ajungem vreodată la acest alt loc. De fapt, alergăm din greu ca să rămânem în același loc.
Miliarde de oameni trăiesc cu ideea personală despre realitate. Noi experimentăm aceeași lume atât de diferit pentru că fiecare dintre noi își trăiește propria viață de vis și lucrează din greu pentru a o face reală. Și pentru că oamenii care au același tip de vis se adună împreună, ei creează un vis colectiv pentru o „realitate” colectivă, știind că trebuie să fie adevărul pentru că:
Oare nu toți credem la fel în grupul nostru?
Aceasta atâta timp cât conștiința noastră ne conduce gândurile. Pentru a continua să dormim și să visăm în această lume trebuie să fim ignoranți cu privire la cealaltă Natură. A ne trezi în această lume înseamnă, de asemenea, o trezire în cealaltă Lume. Cel mai persistent vis al nostru aici pe pământ este acela de a nu ști că visăm. Populăm lumea, precum și spațiul nostru personal, cu convingerile noastre, formele noastre gând și cu eforturile noastre pentru un viitor mai bun, până când devenim complet încurcați în aceste reverii.
Dar visul se poate termina brusc pentru noi – chiar când ne așteptam mai puțin.
Dintr-o dată povestea noastră de viață se schimbă și personajul Eu își pierde calea. Și este destul de amuzant, trebuie să ne pierdem calea pentru a găsi Calea!
Una dintre puținele certitudini pe care le avem este că viața este plină de incertitudini, chiar dacă menținem în continuare ficțiunea că ceea ce gândim despre viață este o realitate. Această convingere că ceea ce credem trebuie să fie neapărat adevărat este tocmai ceea ce ține în funcțiune lumea noastră de vis – până când vom înceta să ne mai credem gândurile și vom recunoaște realitatea.
Din nou un șoc. Pentru că în ce tip de realitate trăiesc eu oare dacă am devenit pe deplin conștient de această lume de tipul mănâncă-sau-vei-fi-mâncat? Ce se va întâmpla dacă voi permite realității ascuțite actuale să prevaleze asupra gândurilor și supozițiilor mele despre ea?
Ceea ce se va întâmpla este că vom realiza că visăm, iar unii se vor întoarce în grabă la visele lor. Ei își vor transforma din nou visele în realitate prin închiderea conștiinței lor și, din nou, se vor dărui pe deplin gândurilor proprii despre realitate.
Cei curajoși însă vor ajunge la o haltă și își vor lăsa uimirea să se înrădăcineze – precum și un sentiment însoțitor de goliciune, inutilitate și singurătate. Dacă reușim să vedem prin vis, această goliciune va fi condiția prealabilă pentru a fi (umplut) împlinit într-o manieră cu totul diferită.
Adevărata trezie se petrece atunci când realizăm (care este ceva diferit de gândire) că sinele nostru este fabricat din idei, convingeri și amintiri, și că nu are legătură cu cine suntem cu adevărat înăuntru. Această stare egocentrică nu are o identitate reală în sine, căci a fost inițial intenționată ca un instrument al sufletului. Dar a uzurpat puterea. În esență egoul este un mecanism, nu o entitate cu adevărat vie, și are o crustă rezistentă împotriva realității dure. Dacă am permite pe deplin, visul s-ar sparge imediat.
Căci acest mecanism, egoul, are două brațe: unul pentru a îndepărta lucrurile nedorite și unul pentru a apuca lucrurile. Cu aceste două brațe, el își construiește propria lume virtuală a iluziei. Nu este de mirare că marii maeștri își învățau elevii ‘calea de mijloc’ și le impuneau o condiție de neutralitate.
Poate că este timpul să începem să practicăm o muncă a inimii în loc de o muncă grea.
Referință: Acest articol a apărut prima dată în revista Pentagrama 2016 numărul 3
