Este posibil să întâlnim o persoană, să dăm mâna cu ea, să schimbăm câteva cuvinte. O privire ne poate oferi o impresie. Este posibil să fim precauți pentru că am avut experiențe neplăcute în trecut. Totuși, inima noastră își urmează propriile căi și, în mod spontan, fără a ține seama de experiențele noastre, stabilește o apropiere sau o distanțare, ea permite fie dragostei să izbucnească, fie unei aversiuni feroce. După o astfel de întâlnire, suntem uneori jenați de modul în care ne-am comportat.
“Dar suntem cu toții interconectați”, spune inima, “nu te înșela. Felul în care te-ai comportat ești tu; chiar și modul în care ai oferit grijă, dragoste și prietenie ești tu.” Dar … experiența noastră ne învață că grija poate fi dezamăgită, dragostea trădată și prietenia dizolvată. De fiecare dată când se întâmplă acest lucru, este dureros și ne alegem cu răni. Putem citi în mass-media aproape zilnic modul în care inima oamenilor este călcată în picioare, iar viața cea mai interioară a unei persoane este disecată și discutată în piața media. Ceva din noi protestează. “Aceasta nu poate fi adevărat. Iubirea este iubire; prietenia este prietenie”. Dar mass-media o sărbătorește – aceasta este afacerea lor. Într-un mod nerostit, acestea implică, “Poți să-ți imaginezi idealuri înalte, dar natura umană pur și simplu nu există, iar acest raport o demonstrează din nou”. Un spirit de dispreț pare să însoțească unele dintre rapoarte, și își derivă fascinația din discrepanța lor cu valorile ființei noastre cele mai interioare. “Acest lucru este de fapt imposibil”, s-ar putea să ne spunem nouă înșine.
S-ar putea ca un eveniment inițial să se repete iar și iar ca o înregistrare fisurată? Circumstanțele sunt întotdeauna diferite, dar tema este întotdeauna la fel: este ruperea unității, tragerea valorilor interioare în exterior, creând o apariție a lumii exterioare în care ființele interioare se confruntă unele cu altele în exterior, ca străini.
“Aceasta este ceea ce înseamnă soarta: a fi opus și a fi acela și nimic altceva, opus, pentru totdeauna.” (Rilke)
Ne confruntăm unii cu alții – iar când ne apropiem foarte mult unul de celălalt, suferim în mijlocul întregii fericiri. Același poet întreabă: “Nu ar trebui ca aceste suferințe străvechi să fie în sfârșit roditoare pentru noi?” Și ajunge la concluzia că ne conduc “să devenim ceva mai mult decât noi înșine”.
Ce este, de fapt, acest “mai mult”? Să aruncăm o privire asupra întâlnirilor noastre. Ele sunt întotdeauna conectate cu un anumit fel de atenție. Avem deschideri, uși unul către celălalt, căci nu suntem ființe închise. Astfel, ajungem departe unul în celălalt cu gândurile, sentimentele și psihicul nostru. În întâlnirile mai profunde, se dezvoltă spații de tip psihologic, iar cele două persoane formează o atmosferă comună. Ceva curge dinspre ambele persoane și se amestecă. Este ca și cum am amesteca o băutură – și fiecare bea apoi o parte din ea. Astfel, ne absorbim reciproc, ne transformăm prin intermediul celuilalt, și ne înfruntăm pe noi înșine în reflectarea celuilalt. Uneori este minunat, alteori este îngrozitor. Dar suntem întotdeauna transformați puțin. Cu toate acestea, în acest fel, ajungem într-adevăr la acest lucru “a deveni mai multe” despre care vorbește Rilke?
Ne putem vedea pe noi înșine ca părți ale unui puzzle; dar suntem piese care nu prea se potrivesc împreună. Fiecare se experimentează pe sine ca un întreg, și fiecare are dreptate, din moment ce fiecare persoană se modelează.Dar puzzle-ul umanității nu poate fi aranjat într-un asemenea mod, pentru că în această căutare individuală, tindem să nu luăm în considerare punctul de vedere al întregului ansamblu.
Fiecare întâlnire cu o altă persoană conține promisiunea potențială a unității.
Dar, de obicei, rămâne o promisiune neîmplinită, pentru că simțim abisuri și prăpastii necunoscute între noi, din fața cărora ne dăm înapoi. Ele sunt în noi, și, prin urmare, și în raport cu ceilalți. Ne simțim pe noi înșine ca nefiind suficient de puternici sau incompleți pentru a le depăși.
Prin urmare, rămânem cu temerile, cu rezervele și cu tactica noastră. Simțim că este nevoie de o ființă mai mare decât noi pentru a depăși abisurile, pentru a elibera căile. Și totuși, uneori, există ceva în noi ce se aprinde ca un fulger interior de lumină și care ne arată că există un potențial în noi care încă nu a fost realizat.
Astfel, unitatea ne confruntă în momente iluminate. Este scena foarte simplă, invizibilă și omniprezentă pe care se desfășoară toate acțiunile, inclusiv întâlnirile noastre. Unitatea este singura viață la care participăm. Unitatea este singura realitate, cea pe care o experimentăm ca fiind ruptă.
Putem căuta mai des modul în care unitatea luminează în noi înșine. Acest nucleu atotcuprinzător care se află în noi, ne poate instrui cum putem să ne apropiem cel mai bine de el, în ce fel putem dizolva obstacolele interioare, a recunoaște și vindeca vechile răni și a umple locurile goale din sufletul nostru. Dacă ne angajăm să vindecăm această relație cu noi înșine, atunci bunele noastre intenții pot fi îndeplinite și cel mai mare vis al nostru realizat: îi putem întâlni pe alții cu o inimă cu adevărat deschisă.
Notă:
Citatele din Rilke sunt din a opta și prima dintre Elegiile din Duino.
