„Silaba „ur” indică rădăcina luminii în foc. Din timpuri inimaginabile, acest pământ primordial radiant a atras inimile popoarelor.”[1]
„Cu adevărat, calea Spiritului trebuie să fie parcursă de picioare omenești!”[2]
În lucrarea sa „Lumea de foc”, Helena Roerich, fondatoarea Agni Yoga, se referă la elementul foc ca fiind omniprezent, cel mai creativ și cel mai dătător de viață. Ea observă că, conștiința umană este preocupată de multe gânduri goale și nesemnificative despre foc, ratând astfel cele mai miraculoase lucruri. Pentru o persoană care caută revelația spirituală, totuși, este vital să înțeleagă cel mai miraculos lucru: reflectarea focului cel mai înalt în interiorul ființei sale. Poate fi simțită această reflexie? Poate o ființă umană să descifreze misterul focului din adâncul ființei sale?
Inima aprinsă de un foc spiritual – Legenda lui Danko
S-ar părea că sacrificiul și focul nu au nimic în comun, dar sacrificiul este descris în toate tradițiile ca fiind înflăcărat.[3] „Trebuie să supraviețuiești focului, apei și trâmbițelor” este un proverb rusesc derivat din Apocalipsa lui Ioan, în care vernacularul precizează clar ce condiții trebuie îndeplinite pe calea spre divin. Omul, legat de natură, trebuie să înțeleagă că este necesară o convertire. Atunci inima lui va fi aprinsă de un foc al harului care nu este arzător.[4] Omul adevărat posedă o inimă pură, el este inima. El locuiește ca un Dumnezeu în inima formei naturale.[5]
În legenda lui Danko întâlnim o inimă pură și pasională.[6] Aceasta povestește drumul evolutiv al umanității, cu toate obstacolele și greutățile sale. Este un drum care nu poate fi parcurs decât pentru că dragostea și mângâierea din lumea divin-spirituală îl însoțesc pe om. Tânărul Danko se sacrifică. Când poporul său se pierde într-o pădure întunecată, aparent fără speranță și doar disperarea prevalează, el își smulge inima din piept și o ține sus deasupra capului. Aceasta strălucește mai tare decât soarele și arată calea de ieșire.
Sacrificiul pentru sufletul lumii – Legenda lui Kitezh
Este de înțeles că exigențele căii eliberatoare pot descuraja o persoană, mai ales dacă aceasta încearcă să stăpânească „focul, apa și trâmbițele” prin propriile forțe. Făcând acest lucru, acestea stau în calea lor și împiedică sufletul nemuritor, care este „mai aproape de ei decât mâinile și picioarele”, să îi ajute. Legenda orașului invizibil Kitezh ne oferă un motiv pentru puterea supraindividuală a sufletului.
Legenda relatează că Kitezh a fost scufundat într-un lac și astfel a fost salvat de Batu Khanarmy. Doar Fevronya, soția prințului Vsevolod, căzut în luptă, poate vedea orașul, precum și veșmintele albe ale locuitorilor săi, spălate în lacrimi, cu crini ai paradisului pe ele, și lumânările aprinse pe care le poartă în mâini. Ca un stâlp de foc, lumina se înalță spre cer deasupra orașului invizibil; ea se revarsă din ușile deschise ale catedralei sale.[7]
În această legendă, o putere supraindividuală plutește deasupra egoului. Ea transformă suferința de pe drum și o transformă într-o expresie a lucrării Spiritului Sfânt în ființa umană. Orașul Kitezh este capabil să se ridice din lac datorită suferinței nemeritate a tuturor pentru toți. Acesta este idealul unei esențe spirituale în înțelepciunea sufletului rusesc, care poate fi exprimat în cuvintele: Pe cel care acceptă cu răbdare suferința, îl așteaptă mântuirea.
Legenda arată că nu este vorba despre eliberarea individului, ci despre cea a comunității, în ultimă instanță a umanității. La fel ca în cazul legendei lui Parsival, și aici trebuie pusă o întrebare. În legenda Kitezh, aceasta este: Cum poate fi salvată umanitatea? Răspunsul se află în rugăciunea care imploră mila lui Dumnezeu pentru toți.
Legenda ne învață să ne subordonăm motivațiile individuale de avansare spirituală aspirației comunității. Calea și scopul unor simple eforturi individuale nu-și găsesc locul în legenda lui Kitezh.[8]
Stâlpul de foc al Spiritului – Prometeul lui Alexander Scriabin
Compozitorul rus Alexander Scriabin (1871-1915), care a fost membru al Societății Teosofice Adyar din Belgia, a fost, de asemenea, preocupat de problema transformării conștiinței umanității. El a considerat transformarea conștiinței ca fiind misiunea vieții sale, căreia i-a rămas întotdeauna fidel. Scriabin a sperat să răscumpere omenirea prin muzică și artă. Într-o viziune spirituală, el a văzut stâlpii de foc ai unui templu coborând din cer. El intenționa să construiască un templu misterios în India, țara muzicii și a magiei, unde și-ar fi interpretat lucrarea orchestrală Prometheus – Poemul Focului (1911), compusă special în acest scop. Răscumpărarea umanității urma să aibă loc printr-o Gesamtkunstwerk, o sinteză a tuturor artelor, o simfonie a cuvântului, sunetului, culorii, mirosului, atingerii, dansului și a arhitecturii în mișcare. Acest eveniment urma să aibă loc din nou și din nou, cu 2000 de participanți, până când întreaga umanitate va fi experimentat misterul și va fi ridicată la un nivel superior de conștiință.
Ca o briză proaspătă, melodiile trebuiau să atingă inimile tuturor oamenilor de pe Pământ. Aceștia s-ar fi trezit din somnul lor pământesc, s-ar fi deplasat ca pe un pod în lumea superioară, spirituală, care trăiește, respiră și așteaptă sufletele care s-au maturizat pentru ea. Sufletele umane ar locui în această energie înaltă și pură, s-ar scălda în această mare de iubire până când ar fi purificate și eliberate.
S-ar putea crede că Alexander Scriabin nu și-a îndeplinit această viziune, această misiune, pentru că nu a fost construit niciun templu invizibil. Dar în Prometeu, cu „acordul său mistic”, vocea Luce și „pianul colorat”, el a realizat templul în sfere invizibile. Printre numeroasele manifestări ale „acordului tredecimal”, „acordul mistic” al lui Alexander Scriabin (acordul prometeic) a dobândit o notorietate și o semnificație deosebită.[9]
În calitate de participant la un grup de orientare teosofică, Scriabin știa că lumea noastră este străbătută de gânduri de foc care, dacă totul este bine, sunt conectate la cele șapte raze ale universului spiritual. Prin intermediul lor, vechiul (cel pământesc) poate trece și noul (cel divin) se poate naște. Așa cum limbile de flăcări individuale se unesc într-un dans infinit, pentru a forma un foc puternic, tot așa gândurile pline de lumină se unesc între ele și intră în marea ființă a Sufletului Lumii, care poate primi Spiritul divin. Fiecare ființă umană care este atinsă de Sufletul Lumii și se predă, pentru a fi umplută de flăcările sale, se transformă într-o ființă de lumină.
Miraculosul se află în adâncuri
Galaxiile cu stele și planete au luat naștere din focul primordial. Planeta noastră a fost, de asemenea, creată din el. Hermes Trismegistus numește „Pământul Sfânt” „al doilea Dumnezeu”. Puterile acestor șapte Pământuri Sacre, cele „șapte flăcări ale lui Isis”, permit formarea sufletului originar și a corpului originar, spiritual-sufletesc. Forțele sufletului își pot transmite capacitatea septuplă către inima deschisă a ființei umane. Acest lucru duce la un proces septuplu în care „septuplul sfeșnic care stă în fața lui Dumnezeu” este reaprins în om.[10]
Astfel, el experimentează miracolul focului.
Helena Roerich scrie:
Pentru a primi și a accepta focul ca fiind calea ierarhiei, a iubirii și a compasiunii, trebuie să ne sacrificăm irevocabil cu toată inima, doar astfel stelele mici se vor transforma în giganți de foc.[11]
Dorința de a vedea reflecția focului cel mai înalt din interior se împlinește atunci când omul se întoarce spre miezul său spiritual. Atunci se deschide cel mai minunat, Spiritul care locuiește în el, focul primordial.
[1] Helena Roerich, Fiery World, 1933 (p. 8-13 în originalul rusesc)
[2] Helena Roerich, Altai – Himalaya, 1929 (p. 78 în originalul rusesc)
[3] Helena Roerich, Altai – Himalaya, ibid.4/4
[4] Ibid.
[5] Jan van Rijckenborgh, Gnoza egipteană, volumul 1, Rozekruis Pers, Haarlem, a 2-a ediție 1983, p.75
[6] Maxim Gorky, Der alte Isergil, (The Old Isergil). Culegeri de povestiri, din limba rusă de Michael Feofanow, Diederichs, Leipzig 1902.
[7] Rimsky-Korsakov, Nikolai, Legenda Orașului invizibil din Kitezh și a fecioarei Fevroniya, Opera, Saint Petersburg 1906.
[8] Nederlander, Munin, Kitez. Legendele Graalului rusesc, Editura Vărsătorului, prima ediție, London, 1991, pp. 92-95
[9] Zsolt Gárdonyi, Alexander Scriabin (1871-1915) la împlinirea a 100 de ani de la moartea sa, Würzburg, www.gardonyi.de
[10] Jan van Rijckenborgh, Gnoza egipteană, volumul 2, Rozekruis Pers, Haarlem, a 2-a ediție 1983, p. 276
[11] Helena Roerich, op. cit.