Cine este cel care mișcă valurile care mă înconjoară, mă învăluie, vrea să mă ia în ritmul lui?
Cine mă cheamă și îmi cere să mă las purtat de val, să mă încredințez lui? Câtă răbdare a trebuit să aibă acest invizibil și fără formă? Câte perioade de timp a trebuit să îndure înainte ca eu să pot măcar vag bănui existența lui, prezența lui!
Întotdeauna există ceva de făcut, de simțit, de gândit, de perceput. Ce mă conduce? Ce mă mișcă? Pot să iau o pauză? Să cobor de pe scenă, să intru în „neființă”?
Un poem începe astfel: „Serenitatea nopții a coborât la țărm.” [1] Bineînțeles, aici este o cale de ieșire. Să dorm, să visez – și apoi să am un somn adânc. Noaptea mă duce departe; calm, în liniște, mă dizolvă în valurile ei și mă spală din nou până la țărm. Conștiința mea este reasamblată dimineața. Acest lucru se întâmplă de la sine? Cine îmi scoate din nou la lumină egoul – în fiecare zi puțin diferit? Cât de diferite sunt toate zilele și etapele vieții mele! Și totuși, mă simt mereu la fel, aceeași individualitate. Cum este posibil așa ceva? Cine este cel care este același în toate schimbările mele?
„Iubesc orele întunecate ale ființei mele, în care simțurile mele se adâncesc.” [2] Cuvintele poetice ne călăuzesc în adâncuri. Privind, ascultând … într-un neant. Cândva am fost sfătuit: „Păstrați-vă picioarele pe pământ.” Dar prea numeroase erau însă indiciile care indicau un „teren” complet diferit. Pretutindeni strălucește în natură, iar scrierile valoroase vorbesc despre aceasta. Au trecut ani, ani de căutări, de cercetări, de reflecții. Și apoi…, apoi a apărut din aparentul neant. Ceva a devenit perceptibil: un auz, o privire, o îmbrățișare. Sunt auzit, privit, îmbrățișat, „abordat”.
„Ceea ce este necreat […] locuiește în tine,” ne spune Vocea liniștii a autoarei H.P. Blavatsky. [3] Broșura vorbește despre un „vorbitor tăcut”. Iată-l acum aici. Ce spune „vorbitorul tăcut”? Îmi oferă posibilitatea de a-l înțelege? „Putem merge împreună”, așa îi traduc eu impulsul. Valuri emană din el – vor să devină „pământ” în mine? Sunt chiar „sângele” lui pe care trebuie să-l beau? O respirație mă atinge. Sunt pregătit să mă las inspirat? Oare ne potrivim?
„Eram gol și voi mi-ați dat haine.” [4] Îmi cad solzii de pe ochi. Unul fără formă vrea să prindă contur. O tonalitate vrea să devină melodie. Dar, dacă eu trebuie să sun – suntem atunci în armonie unul cu celălalt?
O amețeală mă cuprinde. Cine este cel care mișcă valurile care mă înconjoară, mă spală, vrea să mă ia în ritmul lor? Cine mă cheamă și îmi cere să mă las înăuntru, să mă încredințez lui?
Câtă răbdare a trebuit să exerseze acest invizibil, fără formă? Câte epoci de timp a trebuit să îndure înainte de a putea măcar vag bănui existența lui, prezența lui? Evident că semăn cu un teren stâncos, cu un material încăpățânat; sunt rezistență, contradicție, ego. Cât de multiple sunt valorile – îmi dau seama acum – care au curs către mine, pe care mi le-a dat! Le-am acceptat, m-am împodobit cu ele, m-am pus în evidență. Ele m-au făcut „cineva”.
Și, în ciuda a toate acestea, într-o zi a fost posibil. Poate că eșecurile și experiențele amare au contribuit la asta. Putea să se dezvăluie. Cel invizibil a apărut în fața ochilor mei, în fața ochilor pe care i-a făcut să crească în mine. Dimensiunile lui au zguduit temeliile existenței mele, ba chiar le-a dărâmat. Și tocmai aici a devenit evident că mă ține „infinit de ușor în mâinile sale”. [5]
Ascult vântul, las valurile care se apropie să intre în mine. Marea sună în scoică. Oare îi înțeleg limbajul? Am trăit întorcându-mă de la ea, mișcându-mă în serpentine mici, trasă pe cărările mulțimii. „Un vis, un vis este viața noastră pe pământ, aici. Ca niște umbre pe valuri plutim și ne stingem.” [6]
Viața este un vis. Tot ceea ce se întâmplă dispare ca o apariție fantomatică. Unde se duce? Cine este visătorul, cine primește conținutul vieții noastre?
Un poet a spus, „Noi suntem albinele invizibilului.”[7] Cel mai profund primește ceea ce facem, ceea ce trăim. Toate dorințele, temerile, închipuirile noastre alunecă spre el. Și ce se întâmplă cu ele? Da, el ne culege, și totuși… nu ne potrivim cum trebuie, nu suntem încă un cuplu potrivit pentru eternitate. Imperfecțiunea nu merge cu perfecțiunea, iluzia nu se potrivește cu realitatea. Și astfel ne primim înapoi, din nou și din nou, în fiecare clipă. El ne inspiră – și ne expiră din nou. Și cu fiecare expirație a lui, ceva din el curge în noi. Abia perceptibil, ne primim înapoi un pic transformați în fiecare clipă. Și într-o zi… apare maturitatea, perspicacitatea, intuiția, deschiderea.
Îmi pun din nou întrebarea: De ce am acest ego? De ce sunt acest ego care trăiește în propriile ziduri și le apără? Să aibă oare legătură cu ordinea mondială din care fac parte? Cu particularitatea visului său? Și o altă întrebare, o presupunere neliniștită se alătură: Oare cel tăcut, cel fără formă, cel cosmic avea o dorință, o concepție, care nu se putea realiza decât în acest fel? Trebuia oare să adoarmă și să viseze o lume pentru a recunoaște despre ce era vorba în imaginația sa, în dorința sa?
Ideea unei vieți independente, a unui sine independent? O dorință care nu se potrivește cu realitatea divină?
Fac parte din produsele visului, trăiesc prin conceptul de zei visători. Conceptul se dovedește a fi un coșmar pentru ei? Un poet îi admonestează:
„Acum ar fi momentul ca zeii să iasă din lucrurile locuite…
Și ar trebui să dărâme fiecare perete din casa mea. … […]
Un nou câmp de respirație. Oh, zei, oh, zei!
O, voi care ați venit de atâtea ori, adormiți în lucruri, care vă ridicați cu bucurie […]
Încă o dată să fie dimineața voastră, zei.
Repetăm. Doar voi sunteți originea.
Lumea se ridică odată cu voi, și începutul strălucește
în toate punctele de ruptură ale eșecului nostru.” [8]
Zeii visători. Noi suntem imaginile lor, înfricoșătoare, distorsionate, așa cum este în vise. Ducem războaie unii împotriva altora. Dar într-o zi… zeii se trezesc. Și ce se întâmplă atunci cu imaginile lor? Ele sunt provocate să înțeleagă. Noi suntem construiți pentru transformare. Trezirea transferă ceva din el însuși către „ființa sa umană”. El este atașat de mine, suntem conectați, are nevoie de mine pentru a se exprima, inclusiv în procesul extraordinar care urmează să aibă loc.
Așa că mă roagă, fără cuvinte, în tăcere, să-i descriu trezirea și să o fac astfel posibilă. Se cere un nou cap, o nouă inimă și noi membre, în acord cu el, invizibile ca el. Căci ele sunt purtătoare în nemărginire. Și toate acestea devin posibile pentru că el mă lasă să particip la trezirea lui.
Gândirea, sentimentele, dorințele și acțiunile mele anterioare îmi apar în fața ochilor. Tot ceea ce am făcut și fac cu conștiința mea anterioară este un fel de joc de umbre, parte a visului divin și a actelor egoului meu. Am primit aspecte sufletești de la el și le-am folosit pentru mine. Cu ele continui să țes visul, da, vreau să fac asta, chiar și atunci când se instalează trezirea. Începe o luptă interioară. Nu-i așa că e frumoasă existența separată, independentă? Chiar dacă mi s-a dat rolul unui actor, pot să scriu singur părți din scenariu și să mă inventez. Am o minte. Ce magician este el, ce vrăjitor! Privesc mintea cu ochi noi, cu o nouă conștiință în evoluție și observ cum ea face lucrurile reale. Cum se preface că ceea ce facem și ceea ce întâlnim este realitatea. Observ cum mă ține, cum se ține captivă în magia sa.
Dumnezeul care visează ia toate acestea în sine. Este mai mult pentru el decât un film? El este martor la modul în care vrem să realizăm principiul fundamental al visului său și cum eșuăm și ne încurcăm și ne rănim. Când zeii visează, totuși, este diferit de când o facem noi. Se întâmplă în realitatea divină, o realitate pe care noi nu o posedăm. Și din ea se revarsă mereu ceva în cele visate. Primim forțe din real și le folosim, dezvoltăm culturi și religii cu ele, aurim cu ele realitatea iluzorie. Dar ele ne permit și să visăm la ceva mai înalt. Ele sunt fire ale unor dimensiuni superioare, fire de aur pe care le țesem în structurile noastre umbroase. Și ele sunt cele care într-o zi ne fac să reflectăm, ne fac să ne oprim. În mijlocul aparențelor, adevărul strălucește.
Valuri de conștiință din univers pun stăpânire pe zeul visător și îl îndeamnă să se trezească. Un răsărit cosmic, lumina Atotștiinței se apucă să dizolve visul unui eu separat. Iar visul începe să se viseze pe sine. În mijlocul hainei iluzorii, muritoare, se formează o structură, o haină eterică a sufletului, o realitate nemuritoare. Cu această haină, zeul poate lucra în nemărginit, poate purta și modela lumi, poate dizolva lumi vechi și forma altele mai glorioase, mai mature.
Avem parte de o mică reflectare a acestui lucru. Nu prea mult. Pentru că mintea veche este încă activă și se agață de ceea ce vine, pentru a face din aceasta o realitate în lumea sa. Ea încă mai posedă aspecte ale sufletului visătorului – până când și acestea se dizolvă și un nou mod de a gândi și de a simți îi ia locul.
Apare comunicarea, o comunicare creativă cu arhetipul, cu Dumnezeul interior. Ascult, privesc, mă las prins. „Îl am pe Domnul mereu înaintea ochilor mei”, spune psalmistul [9]. În devotamentul meu față de Dumnezeul interior, față de realitatea sa, iau cu mine tot ceea ce percep în lumea iluziei. Îl iau în noul spațiu al inimii care se formează, în noua conștiință care se naște. Noua creație, trezirea, necesită preluarea celorlalți, necesită o structură sufletească amplă în care pot intra mulți – oameni, animale, plante, pământ. Percepția mea îi cufundă în ceea ce trăiește din Dumnezeul interior din mine. Trezirea se referă la o ordine mondială. O mare parte din ea se transformă atunci când este cufundată în realitate. Restul se dizolvă, chiar amar, dureros. Aceasta este sarcina timpului. Sunt necesare multe ajutoare, multe perioade de timp pentru trezire și transformare.
Iubirea cosmică ne unește. Ea face să se întâmple miracolul care dă un sens înalt la tot ceea ce se întâmplă după aceea. În trezirea lui Dumnezeu, universul se individualizează, apare adevăratul sine uman. Nu eul separat. Creatura și creatorul curg împreună în omniprezență, în Totul, în Întreg. Ele sunt dependente una de cealaltă într-o mare lucrare. Se naște o unitate dublă, într-o realizare profundă și o bucurie, așa cum cu greu a fost posibil înainte. Fiii lui Dumnezeu fără număr, fiii lui Dumnezeu de un tip nou cresc. Și acest lucru a necesitat un „non-loc”, locul din vis, din „slăbiciunea cărnii”, locul în care și creatura se poate trezi. Pe tărâmul iluziilor, în „grajd”, ieslea reprezintă omul nou.
„Taina care a fost ascunsă de lume și de veacuri, se descoperă [în noi].” [10]
Referințe :
[1] Eduard Mörike, Um Mitternacht (La miezul nopții)
[2] Rainer Maria Rilke, Ich liebe meines Wesens Dunkelstunden (Iubesc orele întunecate ale ființei mele)
[3] H.P. Blavatksy, Vocea Liniștii, Ediția a 5-a germană, Graz 1976, p. 21
[4] Matth. 25:36
[5] Rainer Maria Rilke, Herbst. Die Blätter fallen (Toamna. Frunzele cad)
[6] Johann Gottfried Herder
[7] Rainer Maria Rilke, în Scrisoarea către Witold von Hulewicz of 13.11.1925
[8] Rainer Maria Rilke, Jetzt wär es Zeit, dass Götter träten (Acum ar fi timpul ca zeii să iasă la lumină)
[9] Psalm 16:8
[10] Col. 1:26
