Omul? Acesta nu este un semn de întrebare,
ci pur și simplu o problemă contemplativă.
Dilemă, pod ce unește întunericul de lumină..
Și atemporalitate, protejat de țesuturi oportune.
Tolănit în dualitatea minții,
atras în mai multe direcții de grijile sale,
omul, vinovat, doarme adânc în noi;
treziea – este încă și mai adânc, îngropată.
El se întinde, tocmai liniile a separa
dintre perceput și invizibil,
nu pentru a admite eroarea ochilor săi,
ci doar suspectând discret că poate există.
Stâlpul pentru a susține obrazul fiecărui cutremur,
în constantă apatie la suprafață, dezvăluind;
în înălțime, el va atinge cel mai mare vârf –
dar numai dacă și când el îngenunchează.
Și doar vanitatea din el va răsări
când răsărind el solemn apare…
Omul?! Sacră creatură, fără îndoială –
dar fiece pas ce-n urmă îl lasă, îl infirmă.
