Trebuie să căutăm în noi înșine, dar nu pentru noi înșine.
Omul să caute în sine. Cât de des am auzit asta? Cât timp am căutat – mai întâi în exterior, dar după multă luptă și angoasă, în cele din urmă în interior? Ce găsim atunci când căutăm în interior? Cu siguranță nu pacea și liniștea pe care le căutăm, deși din fericire ne atinge pentru scurt timp din când în când, ci la început avem de-a face cu o încurcătură haotică de gânduri, anxietăți, emoții, toate concurând pentru atenția noastră. O junglă de aspecte interioare ale personalității noastre pământești pe care le-am construit și protejat cu atâta grijă de-a lungul vieții noastre. Unele dintre ele foarte sublime, imitând ceea ce sperăm să găsim, altele dimpotrivă, opunându-se căutării noastre, și multe, multe între acestea două. Poate, foarte probabil, ne-am construit o imagine frumoasă imagine a ceea ce căutăm, și care ne confruntă, de asemenea, cu „evrika, am găsit-o”. Începem să vorbim despre ea, să scriem despre ea, să reflectăm la nesfârșit asupra ei cu „eu”-ul nostru. Începem să renunțăm la numeroasele piedici pe care le vedem, pe care lumea le reflectă în noi, sperând să ne apropiem tot mai mult de obiectivul nostru. Îndepărtăm strat după strat de bagaj interior, dezlegând legături și experimentând ocazional o licărire de liniște care ne scapă de îndată ce încercăm să o să o capturăm. Să o capturăm pentru noi înșine. Ne întrebăm de ce, după ani și ani de căutări nu sunt încă mai aproape? Sunt un eșec, ar trebui să renunț? Ce caut și cu ce caut?
Știm că facem căutări interioare și că evacuăm tot ceea ce ne împiedică eforturile, dar căutarea devine epuizantă și pare că nu se va termina niciodată. Iar vocea interioară, încă mică, pare că se estompează din ce în ce mai mult. Poate că nu vom găsi niciodată ceea ce căutăm – și atunci? Am irosit oare toți acești ani? Sau poate căutările noastre se desfășoară într-un mod greșit? Cu ce căutăm? Ce „instrument” folosim, cu ce săpăm? Și apoi vine răspunsul – săpăm frenetic cu „eu”-ul nostru, căutând să găsim o comoară pe care „noi” o putem păstra pentru noi înșine!
Dar este o comoară care nu ne poate aparține niciodată, nu poate fi recunoscută niciodată de conștiința noastră pământească, pentru că este acolo pentru întreaga umanitate și are o natură unică și diferită. Peste tot în jurul nostru, cuprinzând planeta, așteptându-ne pe toți să ne trezim! Așteptându-ne să renunțăm la propria căutare, să renunțăm la căutarea „eu”-lui nostru și să începem să căutăm în numele lumii noastre. Așteptându-ne să căutăm adânc în interiorul nostru comoara care este ascunsă acolo – și pe bună dreptate – pentru că ea, și numai ea, este de cea mai mare valoare.
