Scopul inițierii nu este finalizat odată cu sosirea în Eden sau Paradis, ceea ce presupune restaurarea “stării edenice”, starea ființei umane înainte de scufundarea în materie. Beatrice (simbol al Sufletului-Spirit) l-a condus pe Dante în Paradis, dar aceasta este doar o etapă în plus, oricât de înaltă ar fi aceasta. Odată cu sosirea în Eden, adică, odată cu apariţia Sufletului-Spirit, candidatul este într-adevăr pregătit să-și înceapă „călătoria cerească”, cucerirea unei noi conștiințe sau a conștiinței cosmice. O astfel de cucerire, care în povestea lui Dante conduce în fața prezenței Sfintei Treimi, implică o înălțare prin etape succesive reprezentate în limbajul astrologic de către cele nouă sfere stelare și planetare, ce conferă ordine și mișcare Universului.
În acest moment, Dante urmează tradiții precum cea iraniană:
Sufletele morților au trecut podul Cinvat și apoi au urcat spre stele; dacă erau virtuoşi puteau ajunge la Lună apoi la Soare, cei mai virtuoși putând ajunge chiar la lumina infinită a lui Ahura Mazda (1)
Aceeași credință a fost păstrată în Gnoza maniheeană cunoscută în Orient. Pitagorismul a dat un nou impuls teologiei astrale, popularizând noţiunea de empirean uranic. (sau spiritual).
Primul cer, cu atât mai aproape de lumea pământească este Cerul-Lună, urmat de cel Mercurian (format din sufletele care obţinuseră bună reputaţie şi glorie prin faptele lor bune). Al treilea este cerul Venus, sufletele iubitoare. Al patrulea este cerul Soare (teologul) urmat de cerul Marte (martirii bisericii) apoi Jupiter (cel drept) și Saturn (spiritele contemplative).
1. Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor. Morfologia și dialectica sacrului. Ediția Cristiandad, Madrid, ediția a III-a, 2000.
Încă trei cercuri sunt adăugate celor șapte planetare: cerul stelelor (unde îi găsim pe Adam și pe urmașii lui Iisus-Christos), cerul cristalin (corul îngeresc) și cel mai înalt dintre toate, cerul Empireu (unde sunt Fecioara Maria și Sfântul Petru și unde un trandafir de lumină permite întâlnirea cu însăși divinitatea:
În chipul unei albe roze-acu
văzui oștirea cea de sfinți
pe care prin sânge Christos mireasă și-o făcu.
(Paradisul, XXXI, 1-3)
Fiecare cerc sau rai alcătuit din oștile cerești, se întoarce în jurul celui precedent și toate cele nouă o fac, în jurul centrului divin.
După ce a contemplat Lumina Triplă, poetul își încheie Divina Comedie lăsând mărturie, în ultimele versuri, voința și dorința sa întorcându-se ca niște roți în jurul „iubirii arzătoare care mișcă Soarele și celelalte stele”.
Prin urmare, Dante își încheie lucrarea făcând aluzie la iubirea spirituală (dragostea platonică) concentrată asupra Beatricei pe care a căutat-o neobosit, deoarece posesia Sufletului-Spirit este baza și realizarea oricărui proces alchimic.
