Albert Camus a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1957, la vârsta de 44 de ani.
În romanele, eseurile și articolele sale de presă, el se întoarce împotriva certitudinii convingerilor, a
afirmațiilor dogmatice și a dorinței de adevăruri ideologice.
Potrivit lui, nimic nu a fost niciodată complet rău sau complet bun.
De aceea, el privește mitul lui Sisif într-o lumină surprinzător de diferită decât se face de obicei. El ridică întrebarea: este munca lui Sisif într-adevăr un chin infinit și o muncă fără rod?
Albert Camus (1913-1960) a crescut în Tipasa, un mic sat de lângă Alger. Când a izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial, el se afla la Paris. S-a alăturat rezistenței și a devenit redactor-șef al revistei interzise „Combat”.
Experiența dramatică a războiului i-a săpat adânc în suflet. Cum poți trăi într-o lume care nu cunoaște dreptatea? Cum poți să mergi mai departe fără să disperi?
Când se întoarce în Algeria, plouă. Vede urmele violenței din cauza războiului și o atmosferă sumbră. Apoi soarele pătrunde printre nori și își dă seama că frumusețea peisajului este încă acolo, în ciuda războiului.
Își dă seama că atmosfera strălucirii calde a soarelui, marea plină de viață și cântecul păsărilor au rămas încă vii în memoria sa.
Această experiență are o mare însemnătate pentru viața sa. Astfel, el scrie:
În mijlocul iernii, am înțeles în cele din urmă că în mine exista o vară invincibilă.
Această amintire a luminii interioare este cea care îi dă curajul să continue și la care se întoarce în momentele dificile.
Străinul, Ciuma și Căderea sunt cele mai cunoscute opere ale lui Camus. Ciuma, scrisă în 1947, a fost recitită și discutată de mulți în timpul perioadei Corona și o nouă ediție a fost publicată chiar în 2020. În Ciuma, medicul Bernard Rieux refuză să consimtă la epidemia de ciumă, care aduce moartea pentru mulți. El se angajează să lupte împotriva epidemiei cu riscul propriei vieți.
După părerea mea, nu am nicio afinitate cu eroismul și sfințenia. Ceea ce mă interesează este să fiu om.
Cartea se încheie cu decizia sa de a-și scrie experiențele „pentru a lăsa măcar o amintire a nedreptății și violenței care le-a fost aplicată și pentru a putea transmite cu ușurință ceea ce se poate învăța din molime, și anume că există mai mult de admirat decât de disprețuit în om”.
Anul trecut, Bas Heijne, scriitor, traducător și realizator de interviuri, a adus din nou în lumina reflectoarelor cartea lui Camus O iubire superioară. Scrisori către un prieten german. În aceste scrisori, Camus discută despre faptul că acolo unde apar puterea și pofta de putere, apare nevoia de rezistență. În ciuda faptului că are o mare aversiune față de provocarea durerii și a vărsării de sânge, omul este forțat să pornească la luptă. În opinia sa, îți pierzi demnitatea atunci când lupți pentru putere, dar îți păstrezi demnitatea dacă ai curajul, împotriva sentimentelor tale, să lupți pentru valorile superioare ale libertății și iubirii umane.
Camus a continuat să vadă vulnerabilitatea fiecărei ființe umane în rezistență.
A fost atacat pentru acest punct de vedere. Dar a continuat să propage valoarea unei moralități personale a prieteniei și umanității.
Întotdeauna vine un moment
scrie el în Jurnalul său,
când oamenii încetează să se mai lupte și să se distrugă unii pe alții, când sunt în sfârșit dispuși să se iubească așa cum sunt. Aceasta este împărăția cerurilor.
Nu are acest „moment” totul de-a face cu gradul de conștiință al persoanei?
În mituri găsim imagini care oglindesc inconștientul nostru. Miturile pot ajuta la dezvoltarea conștiinței umane. Ele pot atinge ceva esențial și universal, care este recunoscut în interior și caracterizează calea vieții.
Miturile nu sunt povești fixe. Se spune că miturile sunt create, modelate de fiecare ureche care le aude și de fiecare gură care le spune. Ele se pot dezvolta în timp.
În acest fel, Camus atrage atenția asupra unui aspect neexpus al binecunoscutului mit grecesc al lui Sisif. Sisif a fost muritorul care s-a revoltat împotriva zeilor, a disprețuit moartea și a dezvoltat o mare pasiune pentru viață. Pentru aceasta a primit cea mai grea pedeapsă: a trebuit să împingă un bolovan colosal pe un munte abrupt, care odată ajuns în vârf se rostogolea din nou în jos. Astfel, Sisif este confruntat în mod repetat cu sarcina de a împinge din nou bolovanul în sus. O sarcină inutilă. Motivul pentru care munca fără scop și fără speranță este cunoscută și sub numele de sarcina lui Sisif.
Pe acest drum de întoarcere, în timpul acestei pauze, Sisif mă interesează,
scrie Camus.
Acest moment, un moment ca o respirație, care se va întoarce la fel de sigur ca mizeria sa, acest moment este momentul conștiinței.
Mergând în jos, Sisif devine conștient de absurditatea situației sale.
Oare mitul lui Sisif nu reflectă sentimentul pe care îl trăiești uneori și tu însuți, că ceea ce faci sau cum trăiești te prinde dintr-o dată într-o repetiție inutilă și fără scop? În cuvintele lui Camus, „ca ceva absurd”. Te trezești, iei micul dejun, muncești, mănânci, dormi și iar te trezești. Pentru ce?
Acest sentiment de alienare, de absurd, spune Camus, apare pentru că devii conștient de repetiția nesfârșită a vieții, că nu există nimic nou sub soare, că oamenii vin și pleacă, și devii conștient de propria ta finitudine.
Pentru Camus, Sisif este eroul absurd suprem.
Din nou și din nou Sisif se străduiește să ridice piatra uriașă, să o rostogolească și să o împingă în sus pe pantă. Îi vezi fața deformată, obrazul lipit de piatră, acțiunea unui bolovan care prinde masa acoperită de lut, a unui picior care ține bolovanul în loc, brațul întins cu care îl împinge din nou în sus.
Sisif al lui Camus a fost condus la conștiință. El are curajul de a-și înfrunta situația într-un mod onest. Realizează că este mai puternic decât bolovanul și obține victoria asupra materiei, asupra fiecărui grăunte de piatră, asupra fiecărei licăriri care strălucește din ea, pentru că își acceptă sarcina din nou și din nou, în deplină conștiință. El nu fuge de soarta sa.
Mitul grec arată clar că omul nu este liber să scape de soarta sa. Camus adaugă că ființa umană conștientă are libertatea de a-și modela propriul destin și propria viață. „Viața”, Camus conchide concis, „nu este: resemnare”.
Doctorul Rieux nu se resemnează în fața epidemiei de ciumă și nici Sisif nu se resemnează, punându-și deliberat umărul sub bolovan de nenumărate ori.
Trebuie să ni-l imaginăm pe Sisif ca pe un om fericit,
scrie el. Camus dă mitului un plus de profunzime. Se spune că Sisif a fost viclean, provocând astfel mânia zeilor. Se spune că a fost un maestru al șiretlicurilor și al înșelăciunii, că a fost arogant și că a depășit moartea. Dar Homer vorbește despre Sisif ca despre cel mai înțelept și mai grijuliu om de pe pământ.
Ce l-a împins pe Sisif să exploreze limitele ființei umane? Camus spune că Sisif acceptă liber situația de care a devenit conștient. Asta este minunat. Dar de ce acest dispreț pentru moarte?
În prezent, descoperim din ce în ce mai mult: conștiința este și în afara corpului uman. Hermes Trismegistos afirmă în Corpus Hermeticum: conștiința se extinde la infinit:
Și omul, pentru a se ridica în ceruri, nu trebuie să părăsească pământul. Atât de vast și de măreț este ceea ce îi extinde conștiința.
A vorbit oare ceva în conștiința lui Sisif despre viața nemuritoare?
Sisif contemporan este ființa umană care este conștientă de pământ, de lumea naturală în care trăiește, în care contradicțiile determină viața, în care toată viața se ridică, cade și dispare din nou. Și este omul care, în același timp, recunoaște vocea eternității. Omul este cel care se apropie bâjbâind de singura sursă originară a întregii vieți, pentru că experimentează, pentru că știe că și el poartă în sine acea sursă inepuizabilă. Vocea interioară a eternității îi dă conștiința că, în esența cea mai profundă, totul este unul.
Pe măsură ce piatra se rostogolește, pe măsură ce coboară, în timpul vieții sale, Sisif cel modern oferă mângâiere, prietenie și iubire tuturor celor care încă suferă chinul muncii fără sens și suportă tristețea fără speranță. El își oferă atenția, lumina și puterea fără să aștepte nimic în schimb, la fel cum Sisif își pune umărul sub bolovan din nou și din nou. A ajuta la împlinirea lucrării luminii cerești în lume oferă fiecărui Sisif bucuria eternă.
Literatura
Beeckman, Tinneke: Ken jezelf, Boom, 2024
Camus, Albert, De mythe van Sisyphus, De Bezige Bij, Amsterdam 1963
Camus, Albert, Een hogere liefde, brieven aan een Duitse vriend met een essay van BasHeijne, Prometheus, Amsterdam, 2024
Camus, Albert, De pest, De Bezige Bij, Amsterdam 2020
Camus, Albert, Dagboek, De Bezige Bij, Amsterdam, 1969
