Ce înseamnă a învăța? Majoritatea oamenilor ar răspunde probabil că a învăța înseamnă acumularea de cunoștințe deoarece acesta pare a fi rolul pe care l-au adoptat instituțiile dedicate învățării în societate. Școlile, universitățile și academiile transmit cunoștințe studenților. Această cunoaștere cuprinde cunoștințe tehnice, aplicarea metodelor sau instruirea anumitor comportamente. De cele mai multe ori, dobândirea acestor cunoștințe servește unui scop determinat care ar trebui să ramburseze sub formă de prestigiu, putere, bani sau oportunități de carieră. Am dori să prezentăm o viziune contrară acestei concepții și să spunem că a învăța-învățarea este, în esență, un proces de dezvoltare a structurilor spirituale – fie în ființa umană, fie în natură. Și este sănătos doar dacă are loc fără intenție. Arta învățării este revelatoare când mintea se deschide spre desfășurarea nestingherită a mișcării atotcuprinzătoare a creației divine.
O comunicare fluentă cu mediul înconjurător
Dacă observăm copiii mici și vedem cum își trăiesc viața de zi cu zi, vom înțelege rapid că ceea ce ei fac: intră într-un mod ludic în relație cu mediul lor și comunică cu acesta prin diferite mijloace. Ei primesc semnale din împrejurimile lor și răspund la aceste semnale râzând, țipând, punând un cub peste altul, urcându-se pe ceva sau culcându-se pe podea. Toate aceste comportamente fac parte dintr-o comunicare fluentă cu mediul – cu ceea ce este. Dar aceste acte perceptibile în exterior sunt doar o parte a unui proces holistic care are loc.Ceea ce acționează prin corpul copilului este mintea sa, iar mintea copilului comunică cu mintea mediului său.
Mediul natural are o ordine inerentă care se arată în forma sa cea mai aparentă ca legi naturale. dar de asemenea, natura oamenilor face parte din această „ordine” a mediului care modelează copilul. Mintea copilului se construiește în interacțiunea cu această ordine. Acest proces se numește învățare. Copilul mic acționează în acest proces pe deplin din sine, fără intenții planificate și fără constrângeri exterioare, dar în cadrul pe care îl oferă părinții. Acumularea de cunoștințe este secundară în acest proces. Este o parte a procesului învățării, dar nu primește o atenție specială. Recompensa și pedeapsa în ceea ce privește finalitatea nu își au locul în acest proces. Dar ceea ce se întâmplă este dezvoltarea continuă a structurilor holistice, spirituale în sistemul minte-inimă al copilului. Este manifestarea unei ordini în mintea copilului, cea care se dezvoltă prin comunicarea cu domeniul a „ceea ce este”.
Evoluția ca proces de învățare
Acum, ce legătură are această învățare cu natura? Întregul proces de evoluție poate fi înțeles ca un proces de învățare. Învățarea care are loc în natură este rafinamentul continuu al structurilor spirituale care stau la baza tuturor expresiilor fizice.Aceste structuri spirituale în evoluție se exprimă în domeniul mineralelor, plantelor și animalelor ca forme tot mai subtile și complexe. Întreaga planetă Pământ poate fi înțeleasă în acest proces ca un singur corp care se străduiește să răspundă într-un mod tot mai rezonant la mișcarea atotcuprinzătoare a creației divine.
Instituțiile de învățământ
Și ce înseamnă învățarea în instituțiile de predare sociale? Mulți studenți din școli și universități probabil nu învață dintr-o curiozitate inerentă, jucăușă și nu doresc să exploreze. Există, de obicei, foarte puțin loc pentru această motivație intrinsecă. Mai degrabă, de cele mai multe ori elevii „învață” pentru că vor să folosească sau ar trebui să folosească cunoștințele dobândite pentru a atinge un obiectiv predefinit. Prin urmare, la baza acestui proces se află viitorul așteptat și rezultatul autoproiectat, nu mișcarea învățării. Impulsul de a acumula cunoștințe provine, în acest caz, din impulsul care a fost dat minții din exterior și din sentimentul călăuzitor asociat, de exemplu, al dorinței sau fricii, și nu din spontaneitatea de a întreba, de a afla.
Același lucru este valabil și pentru acumularea de cunoștințe cu intenția de a stimula cariera, sau chiar pentru atingerea obiectivelor spirituale autoproiectate, precum iluminarea. Adesea oamenii se forțează să „învețe” anumite informații pe de rost, să consume informații selectate extern sau să introducă anumite tipare de comportament. „Ar trebui” și „trebuie”, care însoțesc subtil această conduită, sunt un indiciu că starea sufletească fundamentală a elevului este o stare de inerție care transformă orice activitate într-o formă de efort și control. Acest lucru, la rândul său, indică faptul că persoana nu a acordat niciodată o atenție plină de iubire acestei inerții persistente prin observarea modului în care se desfășoară și înțelegerea ei deplină. Procesul învățării reale, al desfășurării structurilor spirituale, pare să fi ajuns aproape la un sfârșit la majoritatea adulților. În schimb, structurile mentale existente sunt încărcate cu mai multe informații din interes personal. Acesta este, dacă îl privim cu atenție, un proces autodistructiv, deoarece stagnarea înseamnă moarte. Iar absența învățării reale este stagnarea.
Noutatea
Un aspect fundamental al dezvoltării noilor structuri spirituale – al învățării – este noutatea. Aceasta înseamnă că acțiunea învățării este întotdeauna purtătoare în sine a unei scântei de noutate în ciuda unei repetări aparent exterioare. Această noutate este ceva ce nu este adus de cunoscut, ci este o calitate originară a vieții însăși, care nu este împovărată de cunoscut.
În acest context, putem vedea că mintea umană cunoaște practic două forme de acțiune. Prima formă este o acțiune care se naște din cunoscut. Această acțiune cuprinde activitățile de analiză, interpretare, comparare, recunoaștere, speculație, evaluare sau proiecție și imaginație. Toate aceste activități sunt realizate din ceea ce este cunoscut. A doua activitate este deschiderea către necunoscut – care este uneori denumită și acțiune prin non-acțiune. Exemple de acțiune prin non-acțiune sunt a te întreba, a te mira, a sta în tăcere, a cerceta, a observa și a percepe ceea ce este. Interesant este că acest al doilea tip de acțiune, dacă este autentic ,nu poate fi intenționat sau instruit. Ci se desfășoară spontan din interior, așa cum se întâmplă adesea cu copiii mici. Acțiunea care se naște din cunoscut este informată de trecut. Mișcarea care apare din necunoscut este liberă de trecut.
În acest fel, poverile trecutului, la fel ca inerția interioară descrisă mai sus, se prăbușesc într-o minte deschisă către necunoscut. În general, se poate înțelege arta învățării ca fiind arta deschiderii către mișcarea creației divine. În acest proces de înțelegere – ceea ce înseamnă a fi atins de armonia deplinătății – se desfășoară noi structuri în mintea-inima umană. Esența vitală a înțelegerii este deci fără cuvinte. Informațiile formulate despre ceea ce a fost înțeles nu sunt întotdeauna altceva decât o umbră temporară și, în cele din urmă, se transformă într-o povară dacă nu sunt oferite.A fi distras de cuvinte înseamnă a rămâne la suprafață.
Dacă observăm aceasta printr-o simplă conștientizare, se poate vedea că desfășurarea structurilor spirituale descrise, în inima-mintea umană, face parte din eternitate. Acest lucru se datorează faptului că aceste structuri spirituale nu evoluează într-un individ izolat care proiectează o intenție, ci ele ies din ordinea deplinătății în totalitate, prin ființa umană.
Mișcarea înțelegerii, care este liberă de cunoscut și de cuvinte, este o acțiune imediată. Neagă ceea ce este în dizarmonie și permite armoniei creației divine să se exprime în moduri tot mai glorioase. În acest mod, nonacțiunea dă naștere acțiunii adevărate care este liberă de intenția unui individ separat.
Prin urmare, arta învățării nu se descoperă prin acțiunea voinței care caută un rezultat, dar se dezvăluie acolo unde limitarea dăunătoare a intenției de a obține rezultatul este văzută și, prin urmare, este complet lăsată deoparte. În arta învățării, se stabilește o relație cu totalitatea a cărei natură fundamentală este iubirea.
În cele din urmă, am dori să revenim la întrebarea: Ce este mișcarea învățării? Cum poate exista înțelegere în interior dacă nu există o autoritate exterioară care să explice? În deschidere există relație cu totalitatea care are propria sa ordine și armonie. Și în relație cu această ordine, ființa umană evoluează, întreaga viață evoluează.
