Templul lui Solomon este una dintre cele mai misterioase și importante structuri menționate în textele sacre, având un rol central în tradiția iudaică, creștină precum și în școala esoterică.
Templul lui Solomon este una dintre cele mai misterioase și importante structuri menționate în textele sacre, având un rol central în tradiția iudaică, creștină precum și în școala esoterică. A fost construit în secolul al X-lea î.Hr. în Ierusalim de către Regele Solomon și rolul lui era să adăpostească Chivotul Legământului devenind astfel centrul de închinăciune al evreilor până la distrugerea sa. Conform Bibliei, Templul a fost ridicat pe Muntele Moria, pe locul unde, potrivit tradiției, Avraam și-ar fi adus fiul, Isaac, ca jertfă.
Templul lui Solomon este mai mult decât o construcție istorică, el poate fi înțeles ca arhetip și hartă a omului atât pe plan fizic, cât și subtil fiind învăluit într-o simbolistică magică. El poate fi cercetat atât ca și aparență arhitecturală exterioară dar și ca având dimensiune interioară, dată de semnificația mistică a elementelor de cult ce le conține. Elemente arhitecturale principale ale templului sunt: Ulam (Pronaosul) – intrarea monumentală cu coloane de bronz numite Boaz și Iachin apoi Heichal (Nava principală) – locul unde se oficiau ritualurile și unde se aflau obiecte sacre, precum menora (sfeșnicul cu șapte brațe), masa pâinilor punerii înainte și altarul tămâierii; Al treilea element este Debirul (Sfânta Sfintelor), camera cea mai sacră, unde era păstrat Chivotul Legământului, acoperit de doi heruvimi de aur.
Masa Pâinilor Puneri-Înainte este un element sacru extrem de semnificativ din Templul lui Solomon (și anterior din Cortul Întâlnirii), cu o simbolistică profundă în tradiția iudaică și cu posibile ecouri în alte tradiții esoterice. Aflată în Sfânta, prima cameră din Templu, masa era confecționată din lemn de salcâm și îmbrăcată în aur, și pe ea se așezau 12 pâini, dispuse în două grămezi de câte șase, schimbate săptămânal în ziua de sabat (Leviticul 24:5–9).
În tradiția iudaică simbolizează cele 12 seminții ale lui Israel, dar privind profund ezoteric, pâinea feței” sau „pâineaprezenței” , este semnul prezenței continue „lechem panim” a poporului înaintea lui Dumnezeu, a comuniunii continue, precum și hrana spirituală, harul divin, dat de Dumnezeu poporului Său.
În tradiții mistice precum Kabbalah și chiar în simbolismul Rozacrucian sau hermetic masa poate fi văzută ca un altar al conștiinței, locul unde se oferă roadele efortului spiritual. Cele 12 pâini pot fi și cele 12 semne zodiacale, sau 12 arhetipuri sau canale prin care energia divină se manifestă în creație. Aurul mesei simbolizează natura solară, nobilă, purificată a omului iluminat. În tradiția creștină sunt uneori văzute ca o prefigurare a Euharistiei, prezența reală a lui Hristos, „Pâinea vieții”. Astfel se poate spune ca masa devine un simbol al comuniunii dintre om și Dumnezeu, dar și al dăruirii continue a harului divin drept adevărata hrană.
De asemenea, Altarul Tămâierii era situat în Sfânta, foarte aproape de Perdeaua care despărțea Sfânta de Sfânta Sfintelor, fiind confecționat tot din lemn de salcâm acoperit cu aur și era folosit exclusiv pentru arderea tămâiei sfinte. Arderea se făcea dimineața și seara, odată cu curățarea și aprinderea sfeșnicului (Menorah). Simbolizând purificarea și sacralizarea locului de dinaintea Sfintei Sfintelor, ca mai apoi să poată fi ridicată rugăciunea precum se ridică fumul tămâii la Domnul. Acest altar reprezintă mijlocirea, punctul de legătură subtilă între lume și divinitate, el fiind plasat înaintea Sfintei Sfintelor, respectiv locul prezenței lui Dumnezeu (Shekinah).
Chivotul Legământului este plasat în Sfânta Sfintelor, și reprezintă „inima” sau „locașul prezenței divine”, la fel cum în om inima este centrul vital și spiritual. De asemenea, inima unui lucru, este o metaforă pentru esența acestuia, Chivotul Legământului fiind chintesența, „codul vieții” în ființa umană. Coloanele Iachin și Boaz marchează intrarea în templu, imagine a dualității (masculin–feminin, activ–pasiv, rațiune–intuiție). În om, ele pot fi înțelese ca polaritățile care, armonizate, dau stabilitate „templului trupului”.
Astfel în sens ezoteric unificator Templul lui Solomon devine o alegorie a Omului Complet. Fizic, pentru că trupul însuși este „Templul Spiritului Sfânt” (cum spune și Apostolul Pavel) și subtil, pentru că structura lui reproduce nivelele de conștiință și accesul treptat către centrul divin.
În acest sens, a intra în Templu, a păși din curtea exterioară spre Sfânta Sfintelor, este echivalent cu călătoria inițiatică a omului în sine, drumul de la exterioritate la interioritate, de la profan la sacru, de la fragment la întreg. Prin urmare, vorbind în sens inițiatic, a intra în Curte este trăirea exterioară, profană. A păși în Sfânta este începutul vieții interioare, disciplinarea minții și a inimii. A accede la Sfânta Sfintelor este dorința de unire cu centrul ființei, întâlnirea cu Divinul. Pe de altă parte, distrugerea și reconstruirea Templului exprimă drama ființei umane, care pierde unitatea originară (cuvântul pierdut) și aspiră să o regăsească prin purificare și inițiere.
Două mistere ale Templului lui Solomon merită evocate pentru puterea lor simbolică. Primul este chivotul, tălmăcit ca inimă vie și esență ascunsă a templului și al doilea se referă la distrugerea templului și la dorința neîncetată de a-l ridica din nou, imagine a năzuinței umane de a regăsi ‘cuvântul pierdut’. Ambele trimit la arhitectura lăuntrică a ființei, ca emanație a conștiinței divine, și la drumul de întoarcere al omului către izvorul său originar, dumnezeirea.
Chivotul Legământului – inima sacră a Templului lui Solomon
Esoteric vorbind chivotul conținea înțelepciunea divină (Tablele Legii), cunoașterea supremă. Cei doi Heruvimi reprezintă forțele duale ale creației și al echilibrul cosmic. Aurul și Salcâmul reprezintă materia (lemnul) și spiritul divin (aurul), unirea umanului cu divinul. Iar Chivotul însuși se poate considera templul interior, inima inițiatului, care trebuie purificată pentru a primi revelația divină.
Așa cum se poate observa Chivotul Legământului este mai mult decât un simplu artefact biblic, el reprezintă podul dintre om și divinitate, simbolizând legătura sacră dintre Dumnezeu și poporul Său. Pierderea misterioasă a chivotului este plină de semnificații și a măcinat mințile și inimile oamenilor de secole.
Conform Bibliei (Exod 25:10-22), Chivotul avea un capac numit „Capacul Ispășirii” (Kapporet) din aur pur, decorat cu cei doi heruvimi simbolizând prezența divină. Era purtat de leviți cu ajutorul unor prăjini de aur, pentru că atingerea directă a Chivotului era interzisă. Chivotul conținea cele două Table ale Legii, cu cele zece porunci gravate de Dumnezeu. Toiagul lui Aaron, simbol al autorității divine. Un vas cu mană cerească, hrana miraculoasă primită de evrei în deșert. Considerat ca însăși prezența lui Dumnezeu, chivotul călăuzea poporul evreu prin pustiu și deschidea drumuri. A despicat apele Iordanului, permițând intrarea evreilor în Țara Promisă. A doborât zidurile Ierihonului, conform relatării biblice. Emana o forță divină care ardea sau ucidea pe cei care îl atingeau neautorizat (ex: moartea lui Uza în Samuel 6:7).
Capacul Ispășirii, elementul de cea mai înaltă sfințenie, este literalmente „tronul invizibil al lui Dumnezeu” pe Pământ, din el ieșeau doi heruvimi din aur, cu aripile întinse spre interior, privindu-se sau privind spre capac (variază după interpretare). După cum știm chivotul se află în Sfânta Sfintelor – cel mai sacru spațiu al Templului, unde nici măcar marele preot nu intra decât o dată pe an, de Yom Kippur. In Exodul 25:22 Dumnezeu spune: „Acolo Mă voi întâlni cu tine și îți voi vorbi… între cei doi heruvimi de pe Chivotul Mărturiei”.
Acest loc al prezenței divine (Shekinah) este în tradiția iudaică și cabalistică, manifestarea imanența lui Dumnezeu în lume, în special în Templu și în sufletul celui drept, respectiv Malkuth (Regatul). În creștinism, echivalentele sunt Spiritul Sfânt (prezența activă a lui Dumnezeu) și, simbolic, Maria (receptacolul divinității). Hristos ca Logos întrupat este un alt nivel al paralelismului, așa cum Shekinah este prezența vie a lui Dumnezeu în Templu, Hristos este prezența lui Dumnezeu întrupată în om.
Între cei doi heruvimi se manifestă prezența vizibilă, mistică a lui Dumnezeu, aceștia ne fiind o statuie, ci o manifestare de lumină, „slava Domnului” (kavod Adonai), între ei era spațiul în care Dumnezeu comunica cu Moise, fiind canalul între cer și pământ. În tradiția mistică, este echivalent cu inima sacră a omului, centrul unde se revelează lumina interioară. Acest spațiu sacru este și simbolul tăcerii absolute, dincolo de forme, unde omul nu mai cere, nu mai întreabă ci doar „este” în fața prezenței desăvârșite. În meditația profundă, ar corespunde cu momentul de golire completă, dincolo de gânduri, acolo unde apare Revelația.
În creștinism, Kapporet este înțeles ca tronul milostivirii lui Dumnezeu care se împlinește în Hristos. Apostolul Pavel folosește termenul grecesc hilastērion (același folosit pentru Kapporet în Septuaginta) și îl aplică lui Isus: „Dumnezeu L-a prezentat ca jertfă de ispășire în sângele Său prin credință” (Romani 3:25).
Rozacrucienii înțeleg Kapporetul ca fiind templul interior (Jan van Rijckenborgh – Omul Nou care vine), unde sufletul nou se unește cu scânteia divină, o imagine arhetipală a axei lumii (axis mundi), unde Cerul și Pământul se întâlnesc. Este locul în care atomul spiritului strălucește, unde trandafirul inimii înflorește, este locul promisiunii sacre făcute omului.
Templu lui Solomon este lăcașul sacru al întâlnirii, unde se desfășura în taină puterea ascunsă a cunoașterii și misterul inițierii, unde voința umană se transmută „în facă-se voia ta Doamne” și astfel sufletul hrănit de lumina spiritului se transformă în Graal, în potirul în care Spiritul Pur poate sta, poate să se arate pe Sine, unde sufletul nou este pur și descătușat de orbirea și învelișurile limitative dialectice ale eului, cunoscându-se pe sine drept fiul lui Dumnezeu, Hristosul una și același cu Tatăl.
În Sfânta, camera în care exista masa (pâinilor) prezenței hrănitoare a duhului și tămâia rugăciunii ridicată, voința învinsă dar și luminată a omului pregătea crearea spațiul sacru a prezenței lui Dumnezeu din Sfânta Sfintelor, formându-și un nou înveliș sufletesc, capabil de sacra întâmpinare. Sfânta, ca anticameră a prezenței instaurate a divinității era altarul prefacerii, era creuzetul alchimic în care arderea Tămaiei Sfinte făceau ca omul să se micșoreze și spațiul prezenței dumnezeirii să crească. În inima ființei abandonate întunericului, se afla poarta ascunsă prin care lumina ferecată din noi se reîntoarce acasă, în sursa „Tatăl”.
Distrugerea și reconstrucția repetată a templului
Se pare că este parte din destinul umanității ca această legătură să se piardă și prezența divină să nu mai poată fi recunoscută. Poate că toată această mișcare eliptică în jurul soarelui spiritual, în jurul esenței ființei, din punctul cel mai luminos și clar până în întunericul cel mai dens este firească și face parte din însăși modul de a fi a ființei sacre, lumina ei reverberându-se până și în cel mai adânc întuneric, dovedindu-și astfel supremația, existența absolută în tot și în toate, sau privind și din unghiul opus, acest tot și toate nu pot fi altceva decât ființa însăși, dacă știi cum să înțelegi cu adevărat această perspectivă.
Adam cade din Eden, iar templul care era construit pentru a restabili comuniunea sacră este distrus și refăcut și din nou se distruge până când se realizează că templul este conținut în ființa umană și acolo și doar acolo vom construi templul veșnic, și doar acolo se va putea reface legământul pierdut dintre om și divinitate. Acolo omul se va descotorosi (figurativ) de mantia trupească, jertfindu-se pentru lume și renăscând în spiritul pur al lui Dumnezeu, hrănit cu pâinea cerească, înmiresmat cu tămâia purității și evlaviei și apoi primit în Sfânta Sfintelor unde lumina îl va umple , regenerând creatura, aducând-o la starea inițială de dinainte de creație unde totul era doar EL, Cel ce Este.
Unele grupuri religioase așteaptă reconstruirea templului, eveniment legat de venirea unei epoci mesianice. În ritualurile hermetice, construcția templului este o alegorie pentru dezvoltarea spirituală a inițiatului, iar Hiram Abiff, arhitectul acestui templu, este văzut ca un erou arhetipal al cunoașterii ezoterice.
Din perspectiva istorică aflăm că în anul 586 î.Hr., babilonienii conduși de Nabucodonosor al II-lea au distrus Templul și au luat în captivitate populația iudaică. În 516 î.Hr., sub conducerea lui Zorobabel, Templul a fost reconstruit, dar fără Chivotul Legământului. Regele Irod cel Mare a extins templul făcând din el un monument impunător. Iar în anul 70 d.Hr. a fost distrus definitiv de romani. Chivotul nu a mai fost de găsit. Se spune că sub Templu există tuneluri unde chivotul ar fi fost ascuns înainte de distrugerea templului. Se mai spune că Templierii, în timpul Cruciadelor, ar fi descoperit Chivotul sub Templul lui Solomon și l-ar fi ascuns. Unele teorii afirmă că ar fi fost transportat în Franța, Etiopia sau Marea Britanie.
Primul Templu construit de Solomon reprezintă puritatea inițială a omului, dar și conexiunea directă cu divinul. Distrugerea sa de către babilonieni simbolizează căderea omului, pierderea înțelepciunii și necesitatea unei regenerări. Reconstrucția Templului sub Zorobabel semnifică posibilitatea renașterii spirituale prin efort conștient. Distrugerea celui de-al Doilea Templu de către romani este văzută ca un simbol al încercărilor continue prin care trece umanitatea. Al Treilea Templu, care urmează să fie construit (conform profețiilor), este văzut ca o reconstrucție interioară, o atingere a desăvârșirii, și de asemenea este templul corpului colectiv al umanității însăși.
Cei trei mari maeștri constructori, Solomon și cei doi Hiram, sunt o triadă care corespunde, într-un fel, Sfintei Treimi a religiei creștine. Materialul acestui templu mistic era reprezentat de sufletele oamenilor, ce sunt în același timp pietre vii, meșteri și cocreatori ai scopului divin.
Dar, în cursul reconstrucției acestui templu ideal, s-a întâmplat ceva care a stricat planul și a întârziat pe termen nedefinit împlinirea. Aceasta a fost Căderea Omului; conspirația meșteșugarilor. Dacă vă amintiți Geneza veți găsi același subiect relatat în alegoria lui Adam și a Evei. Ei au fost destinați, așa cum știți , pentru perfecțiune și fericire, dar proiectul Creatorului lor a fost anulat de neascultarea lor față de anumite condiții care le-au fost impuse. Păcatul lor a fost exact cel comis de conspiratorii care l-au ucis pe Hiram. Le fusese interzis să mănânce din Pomul Cunoașterii; sau, în limbaj ezoteric, aveau obligația de „a nu încerca să obțină o taină , pentru care nu erau încă pregătiți să o stăpânească”, și astfel dobândind cunoașterea (de sine însuși) au căzut din conștiința divină în cea individuală.
Așa cum Adam și Eva au încercat să obțină cunoștințe ilicite și au căzut din Eden, ratând scopul divin, până când ei și posteritatea lor vor recâștiga Paradisul pe care îl pierduseră, tot astfel, finalizarea marelui Templu mistic a fost împiedicată pentru moment de încercarea conspiratorilor de a obține de la Hiram secretele Maestrului, iar construcția sa este amânată până când timpul lui Dumnezeu și circumstanțele pe care ni le creăm noi înșine, ne vor reda cunoștințele pierdute și secretele autentice ale naturii noastre și ale scopului divin în noi. Și toate aceste căderi și ridicări sunt înscrise în cartea cărților, sunt știute, sunt mișcări normale în procesul de creare a ființei, sau mai corect de manifestare a singurei ființe existente, și anume, Dumnezeu. Doar din interior apar pline de dramatism și durere, de păcat și moarte, de sacrificiu și victorie. Dar dacă te îndepărtezi de gândirea și paradigmele psihologice , filosofice umane poți observa că sunt trasee normale din procesul renașterii, sau mai corect a regăsirii de Sine.
În ritualurile școlilor de mistere, Templul lui Solomon este reprezentarea templului interior al fiecărui inițiat. Aceste școli consideră că fiecare frate căutător este un constructor simbolic, lucrând la templul ființei sale cât și a umanității. În mitologia masonică, Hiram Abiff este arhitectul Templului lui Solomon, dar și un simbol al înțelepciunii ascunse și a sacrificiului pentru cunoaștere. Uciderea lui Hiram de către cele trei calfe neinițiate reflectă moartea simbolică a inițiatului, care trebuie să renască într-un stadiu superior de conștiință. Astfel, fiecare elev căutător devine un Hiram, căutând să-și desăvârșească construcția propriei ființe.
Așadar, tragedia lui Hiram Abiff este o parabolă a pierderii cosmice și universale; o alegorie a eșecului unui plan divin, sau o cădere ontologică firească în marele plan al divinității. Acesta este „Maestrul Arhitect” al Templului lui Solomon, care posedă „Cuvântul Maestrului”, o taină sacră, simbol al Cunoașterii și al Adevărului divin. Moartea lui duce la pierderea Cuvântului Sfânt, astfel că Adevărul absolut și Cunoașterea supremă au fost pierdute prin corupția și căderea omului. „Cuvântul” nu este un simplu cuvânt, ci Verbul divin, Logosul, adică legătura directă a omului cu Sacrul.
După distrugerea Templului și pierderea tradiției sacerdotale, Numele s-a ascuns, iar inițiatul caută restaurarea lui prin purificare interioară. În Hermetism și Gnoză cuvântul este Lumina primordială pe care omul o caută după „uitarea” cauzată de căderea în materie. În Corpus Hermeticum, Logosul divin este cel care salvează sufletul, iar pierderea lui corespunde stării de ignoranță. Tradiția creștină mistică identifică cuvântul cu Hristos („La început era Cuvântul…” – Ioan 1), iar pierderea lui echivalează cu ruptura dintre om și Logos prin păcat. Recuperarea este prin Inițierea în Hristos, adică Învierea. „Cuvântul pierdut” nu este doar un simbol, ci un arhetip universal al condiției umane, pierderea contactului cu Divinul și nostalgia după restaurarea sa. Din cauza acestui dezastru, omenirea se află astăzi în această lume a cunoașterii imperfecte, a facultăților limitate, a fericirii nesigure, a muncii perpetue, a morții și a amărăciunii și durerii frecvente.
Maestrul este ucis. Lumina înaltă și înțelepciunea menite să ghideze și să lumineze omenirea ne lipsesc. Strălucirea plină de lumină și cunoașterea desăvârșită care trebuiau să fie ale noastre au dispărut din rasă, dar în Providența divină ne-a mai rămas încă o licărire de lumină, scânteia atomului de spirit zidit adânc în inima noastră.
Unde este îngropat Hiram? Regele Solomon, a poruncit să fie înmormântat într-un mormânt potrivit în afara Orașului Sfânt. Unde s-ar putea afla acel mormânt? Probabil că v-ați gândit la o înmormântare obișnuită în afara zidurilor unui Ierusalim geografic.
Dar de fapt mormântul lui Hiram, a maestrului suntem chiar noi înșine. Fiecare dintre noi este mormântul în care este înmormântat Stăpânul lovit. În centrul nostru, mai adânc decât poate ajunge disecția sau unde investigația poate să pătrundă, se află îngropat „principiul vital și nemuritor”, „raza strălucitoare” care ne afiliază la Centrul Divin al întregii vieți și care nu se stinge niciodată complet, oricât de rele sau imperfecte ar fi viețile noastre. Acesta este Hristos cel veșnic viu, pe care l-am primit de la Tatăl spre folosință în urcușul nostru.
Noi suntem mormântul Maestrului. Lumina călăuzitoare pierdută este îngropată în centrul nostru. El este îngropat „în afara Orașului Sfânt”, în același sens în care posteritatea lui Adam a fost plasată în afara zidurilor Paradisului, așa cum logosul divin, intrând în materie și animând-o, S-a plasat în afara Împărăției lui Dumnezeu manifestate. Şi totodată, în noi s-a deschis și calea spre renaștere. Sub alegoria morții maestrului este exprimat adevărul universal că moartea mistică trebuie să preceadă renașterea mistică. „Nu știți că trebuie să vă nașteți din nou?” ne avertizează Pavel. Muriți pentru lume și renașteți pentru Dumnezeu.
Aceeași simbolistică o are și Christos care moare și renaște ca om. Este cuvântul care se zidește în materie prin actul creației și mai apoi prin actul jertfei așază umanitate pe calea crucii, pe calea rozei, revendicând sufletul lumii în lumina spiritului, ca emanație a tatălui, reiterând lumina logosului primordial în interiorul creaturii prin duhul sfânt, mângâietorul, martorul vremurilor de apoi, rostitorul de adevăr și vorbitorul în inima minții noastre.
Ca și Hiram, Iisus a fost răstignit și omorât de fariseii ecleziastici care erau maeștri în lege , dar legea era moartă și fără duh și a fost înmormântat în inima omului căzut în care sălășluia uitarea de sine. Așa cum ne spune Biblia trupul Său neînsuflețit nu a fost găsit, mormântul fiind gol. De ce Îl căutați pe Domnul , unde El nu este – ni se spune.
Fiul Omului și Fiul lui Dumnezeu au înviat în împărăția Tatălui, zidind în sufletul umanității calea jertfei, calea reîntoarcerii acasă. Pe această cale sufletul nu moare, ci reînvie, singurul care se jertfește și se sacrifică este sinele individual, egoul. Eu sunt calea, adevărul și viața. Şi astfel Isus, marele maestru dispare , dar rămâne viu zidit în esența umanității, a ființei, în inima omului ca adevăr și viață, dar mai ales ca și cale a răscumpărării prin jertfă a fiecărui dintre noi, și nici de cum prin jertfa lui Iisus în numele nostru. Iisus a dat calea jertfei spre fi urmată, el l-a ridicat pe Adam căzut și a deschis, și a facilitat calea pentru umanitate, dar umanitatea trebuie să o înfăptuiască.
