Ceva mai puternic decât vântul ridică materialul foarte încet în sus, spre cer. Vântul continuă să miște pânza, țesătura, culorile, în valuri și ondulații. O realitate ce ne susține, care ne conectează pe noi și viețile noastre și ne face să dansăm împreună. O realitate pe care nu o cunoaștem. Hazardul creează benzi rigide în țesătură, în care mișcarea grațioasă a vieții și viața nu se mai pot exprima fluid. Voința mai multor culori stoarce o bucată din pânza purtătoare și liniile vieții care trec prin ea într-un vad. Un volum solid aproape, un cristal. Plictisitor și întunecat pentru că nicio lumină nu este reflectată.
Care este oare firul vieții mele? Care este oare culoarea mea? Oare acest fir colorat al meu trece departe, fără ruperi sau noduri, prin țesătură? Creez un contrast puternic cu alte fire chiar lângă ale mele, sau o culoare de amestec, o țesătură de mătase care strălucește frumos în lumina soarelui? Unde mă găsesc în firul vieții mele, fire împletite plecând de la ideea originară despre mine? Curge firul cu timpul? Ce anume aduce firele vieții împreună pentru a le face să se depărteze din nou, cu o oarecare distanță între ele? Cine este țesătorul acestei țesături umane? Cine este vântul care o poartă, plutind?
Care este rostul dialogului uman? Care este scopul construirii unei relații? De ce sunt parte a unui grup? Există oare în minciună mai mult de descoperit decât în familia mea de origine a cărei imagine îi sunt irevocabil?
Țesătura subțire de lână a ființei se galvanizează în principiul unui corp cristalizat. Libertatea este sacrificată pentru culoarea experienței și, prin urmare, a conștiinței. De parcă ar fi toate borcanele de sticlă pe masa realității, umplute cu un lichid incolor. Membrana ființei care se scufundă decolorează treptat turnesolul (litmusul) din soluție, conferă întregului pahar propria culoare. Micșând, firul timpului iese la vedere chiar acolo cu o secțiune în azur sau violet sau verde iarbă.
Am o idee vagă despre propriul meu spectru de culori, reflexiile de lumină care emană din mine. Vă percep culorile prin ale mele. Suma undelor și frecvențelor. Uneori adunând, alteori scăzând. În fiecare caz, rezultatul este foarte diferit de al meu. Eu experimentez eul, eu te văd. Îmi pot imagina noi și este mai ușor dacă experimentez o legătură între noi doi, o legătură încrucișată în țesătură sau încrederea că firele paralele vor rămâne apropiate pentru o vreme. Sau un spectru de culori înrudit.
Pot să ies din borcanul meu? Pot oare să mă abstrag complet din spectrul meu de culori și să văd realitatea goală: țesătura, firele, culorile, mișcarea, vântul? Atunci apare conștiința unității?
