(Partea 1)
Desfăşurarea unei ordini sacre
Procesul de remodelare în Dumnezeu, așa cum spune Meister Eckhart, este desfășurarea ordinii sacre la toate nivelurile existenței umane. Se exprimă ca o perspectivă fără cuvinte în mental, ca pură claritate în sentiment, ca sfințire în voință și ca o transformare structurală a ființei. Sfârșitul interior al cunoașterii în necunoașterea vitală seamănă astfel cu deschiderea unei uși pentru înflorirea unei noi calități, la fel în individ, în grup și nu numai.
Munca și unitatea unui astfel de grup constă în libertatea interioară a narațiunilor, al căror loc este luat de o percepție-acțiune vitală. Un astfel de grup nu mai spune în interior lucrurile ce sau cum sunt; dar oferă un spațiu pentru mișcarea care se desfășoară constant a creației pentru a dezvălui pentru sine ceea ce este. Și prin individ, prin grupul de indivizi, natura creativului se desfășoară în conștiința umanității în moduri din ce în ce mai profunde și mai ample.
Fizicianul cuantic David Bohm (1917-1992) a abordat această potențialitate ce se află într-o comunitate de oameni în 1982, într-un interviu cu teosofa germană Renée Weber: [1]
Bohm: […] Fiecare individ este propriul său contact particular [cu totalitatea cosmică]. Fiecare individ este într-un total contact cu ordinea implicită, cu tot ce este în jurul nostru. Prin urmare, într-un fel, el face parte din întreaga omenire și, într-un alt sens, poate trece dincolo de ea. […]
Ceea ce propun este posibilitatea ca un număr de indivizi ce sunt în relație strânsă și care au trecut prin aceasta și pot avea încredere unul în celălalt să stabilească o minte unică a întregului set de indivizi. Cu alte cuvinte, acea conștiință este una, acționând ca una. Dacă ar avea până la zece oameni, sau o sută de oameni, care ar putea fi într-adevăr așa, ar avea o putere cu mult peste una.
Weber: Pentru că nu este o aditivitate matematică.
B: Nu.
W: Este o cu totul altă augmentare.
Bohm: O intensificare imensă, da. Și cred că acest lucru ar începe să înflăcăreze, într-adevăr, toată această conștiință a omenirii. Ar avea un asemenea efect. […]. Spun doar că luarea acestui punct de vedere, conștiința, în adâncul sufletului, este una, întreaga omenire. Dar atunci orice parte a omenirii poate stabili o unitate în acea parte a conștiinței. Și dacă zece oameni pot avea partea lor de conștiință toți ca unul, aceasta este o energie care începe să se răspândească în întreg.
Weber: Și îl schimbă; este obligat să schimbe cel puțin o parte din el.
B: Da. Poate doar unele părți – sau poate profund.
Urcând spre adevăr
Filosoful și prietenul indian al lui Bohm, Jiddu Krishnamurti (1895-1986) a abordat acest aspect al grupului încă din 1929 într-unul dintre primele sale discursuri independente:
„Adevărul nu poate fi doborât, mai degrabă individul trebuie să facă efortul de a se ridica la el. […] Organizațiile nu te pot face liber. […] Folosești o mașină de scris pentru a scrie scrisori, dar nu o pui pe un altar și te închini. Dar aceasta este ceea ce faci atunci când organizațiile devin preocuparea ta principală. […] Cei care doresc cu adevărat să înțeleagă, care caută să găsească ceea ce este etern, fără început și fără sfârșit, vor merge împreună cu o intensitate mai mare, vor fi un pericol pentru tot ceea ce este neesențial, pentru irealități, pentru umbre. Și se vor concentra, vor deveni o flacără, pentru că înțeleg.” [2]
Legat de începutul articolului, un grup spiritual în zilele noastre are astfel următoarele caracteristici noi:
„Sarcina lor principală în exterior nu este „să explice lumea”, ci să se susțină în a dezvălui limitările pe care cunoașterea le aduce cu ea în interior. În epoca unui flux infinit de informații și conținut, ea arată astfel calea de la o conștiință legată de conținut, care se pierde din ce în ce mai mult, către o conștiință a percepției-acțiuni. ”[3]
Explicând această cale, ce duce în interior la terenul necunoașterii, pildele pot fi utile, însă narațiunile constituie un obstacol. Narațiunile umane despre deznădejdea iminentă, de exemplu, nu primesc răspuns cu o narațiune încurajatoare, deoarece aceasta ar fi doar o formă de distragere a atenției, o evadare interioară din faptul deznădejdii. În acest proces, rădăcina lipsei de speranță rămâne întotdeauna nevăzută în inconștient, departe de afecțiunea conștientizării fără alegere. Răspunsul la aceasta constă, mai degrabă, în dezvăluirea faptului că numai în conștientizarea neclintită a acestei lipse de speranță în prezent, există posibilitatea unei transformări structurale fundamentale în conștiința omului.
Așadar, un astfel de grup trăiește întotdeauna în starea interioară de percepție-acțiune care nu cunoaște nicio autoritate, cu excepția adevărului a ceea ce este. În acest fel, se află pe un teren științific, care merge mână în mână cu arta realizării imediate.
Prin ființa sa, grupul dă mărturie despre puterea care vine odată cu aceasta. Prin întoarcerea constantă la golul interior al necunoașterii, iluziile nu găsesc un teren de reproducere, iar grupul se transformă într-un punct focal pentru reînnoirea spirituală continuă.
[1] Ken Wilber (Ed.), „Universul care se desfăşoară” în Paradigma holografică și alte paradoxuri, Shambhala, 1982, ISBN-13: 978-0877732389
[2] Jiddu Krishnamurti, Ommen, Țările de Jos, 1929, Adevărul este un pământ fără cale: Discursul de dizolvare al „Ordinului Stelei în Est“
[3] Vezi și un articol anterior în LOGON „Ceea ce gândim că suntem, nu suntem”, https://www.logon.media/en/what-we-think-what-we-are-we-are-not
