Punct de vedere și punct de dispariție
De acum circa 1500 AD și până la începutul timpurilor moderne, arta occidentală s-a dezvoltat dintr-o atitudine de serviciu colectiv și anonimat, într-una a conștiinței eu. Eul determină acum poziția proprie și punctul propriu de vedere și pentru sine, în timp ce înainte ființa umană a trăit într-un spațiu interior care a fost pătruns de Dumnezeu și de forțele opuse, și în care, undeva sus era raiul, iar iadul undeva jos.
Este semnificativ faptul că terminologia perspectivei vorbește despre un „punct de vedere” și un „punct de dispariție”, care este o expresie exactă a punctului de vedere al eului. „Nivelul ochilor” determină „orizontul”. Între punctul de vedere și punctul de dispariție există un spațiu, care trebuie să fie traversat, umblat și cercetat.
Întrucât încorporarea ființei umane într-un cosmos geocentric s-a dovedit, în cele din urmă o etapă care trebuia traversată și apoi abandonată, tot ceea ce a fost crezut până atunci a fost pus la îndoială și revizuit în mod critic. Mările, care până atunci fuseseră temute ca fiind granițe cu Hades, puteau acum să fie navigate; iar interiorul corpului, care fusese un tabu sfânt înainte, a fost acum deschis și cercetat. Pierderea integrării în creația lui Dumnezeu și eliberarea de superstiție în epoca iluminării, care s-a cultivat într-un ateism încrezător în sine, a fost urmată de experiența deprimantă a unui existențe izolate, inutile într-un univers vast și lipsit de dumnezeu. A devenit necesară o nouă auto-descoperire.
Prin progresul științific – conceptul evolutiv al lui Darwin, psihanaliza lui Freud, analizele economice ale lui Karl Marx – percepția lumii exterioare s-a extins într-un univers nelimitat, și în interior s-a restrâns în microstructuri ale proceselor neuronale și psihologice. Microscopul și telescopul au devenit echivalentele optice cu care omul a încercat să-și măsoare securitatea în mare parte pierdută, atât ca individ cât și ca specie. Fisiunea nucleară, ca dovadă a unei strânse legături între materie și energie, a adus într-un mod șocant în conștiința oamenilor – nemaiauzită anterior – posibilitatea de creativitate totală sau distrugere totală.
Arta s-a dezvoltat ca o racheta semnalizatoare de la apariția eului în perioada Renașterii. Fascinația timpurie față de acest sentiment al sinelui este încă în memoria noastră și este stocată în lucrările acelei ere; lumina, totuși, a dispărut. Cu dinamismul unui progres revoluționar, realizările perspectivei au fost „depășite”. Perspectiva centrală a eului și armonia proporției au căzut în dezonoare. Influențele din alte culturi au făcut ca ideea europeană să fie restrânsă și decadentă. Vechiul veșmânt s-a deșirat în cusăturile din epoca modernă.
Viziuni expirate
La începutul secolului al 20-lea, omenirea s-a aflat în fața unei confruntări, unui salt cuantic pe mai multe niveluri științific, psihologic, social, economic, politic și spiritual. Aceasta a cerut un nou limbaj al formelor, în care s-ar putea produce această schimbare revoluționară de paradigmă.
Trebuia să existe o artă, care să fie liberă de toate referințele și iluziile cunoscute, și care să pregătească spiritul curat al unei noi omeniri pentru un viitor eliberat de sclavie.
Kandinsky a amintit pictura icoanelor; în cubism, perspectiva centrală a fost respinsă ca o viziune unidimensională care nu corespunde realității. Imaginea ca plan a fost stabilită din nou, cu legile sale proprii, care nu erau conduse de imaginația iluzorie a unui spațiu aparent. Și poate cel mai mare salt din arta modernă a fost realizat în pictura abstractă, care s-a abătut de la lumea vizibilă a formelor.
Multe impulsuri spirituale și artistice s-au născut în Germania, în special în Bauhaus. În timpul fascismului în „al treilea Reich”, această mișcare a fost discreditată și opusă. În Rusia, revoluția pentru eliberarea maselor a devenit o dictatură care și-a distrus propriile idealuri.
Idealuri
Utilizarea abuzivă a conceptelor precum fascismul și comunismul, care au avut ambele un mare impact asupra umanității, a arătat incapacitatea structurală a omului de a realiza idealuri. În aceste cazuri, idealul însuși a căzut în dezonoare fiind eliminat din catalogul speranțelor umane, lăsând doar promisiuni materiale de fericire. Abuzul rafinat și lipsit de scrupule al esteticii și artei de către monarhi și dictatori a contribuit în mod propriu la o suspiciune generală în creștere față de tot ceea ce a fost armonios și frumos.
Efectele acestui fenomen se reflectă în arta contemporană. Caracterul negativ, urât și haotic apare ca o expresie onestă, care este mai aproape de realitatea pe care o trăim, decât estetica viitoare idealizată a conceptelor utopice eșuate. Urâtul, provocatorul și stridentul se dovedesc, de asemenea, mai eficiente în mass-media. Astfel s-a elaborat o înțelegere calculată, în urma căreia urâciunea se vinde ca adevăr – o vedere din spate către față a principiului care pretinde că se opune.
Unele dintre lucrările care au ieșit din cele mai îndrăznețe viziuni existente la trecerea dintre secolul al 19-lea către secolul al 20-lea, au avut valori de piață foarte ridicate. Aspectul înflăcărat, spiritual al acelei perioade este acum numit „artă modernă clasică”.
Obiective
Căutarea adevărului din spatele aparenței a continuat, și a dus la o detașare treptată de natură, ca o cerință imperativă pentru artele picturale. Nevoia de percepție obiectivă, care a fost descoperită în perioada Renașterii, a fost brusc împlinită de inventarea obiectivului. Cu un ochi de sticlă incoruptibil, cu lentilele sale obiective, fotografierea putea îngheța o imagine pe un fundal de argint sensibil la lumină, fără nicio expresie sau interpretare subiectivă.
Aceasta a fost în același timp precursoarea unui tărâm de iluzie fără precedent, care ulterior a devenit o industrie influentă la nivel global. Cinema, televiziune, video, și, în zilele noastre, lumea virtuală a jocurilor pe calculator și a filmelor generate de calculator, toate generează imagini mobile care prezintă o realitate fără legături cu natura.
În secolul al 21-lea, am ajuns într-un fel „înapoi în viitor”, deoarece toate viziunile de azi ne amintesc de cele eșuate din trecut. Consecința este o lipsă totală de orientare, cu un singur sistem de valori aparent fiabil: capitalul, valoarea financiară. Experimentăm relativa lipsă de sens a artei ca orientare spirituală, și triumful mediilor iluzorii. Cu toate acestea, toate acestea sunt, de asemenea, o provocare pentru trezirea unei ființe umane creatoare, care știe că este co-responsabilă pentru viitor.
(va continua)
