O, Tu, creator atotputernic,
Să poată fi acum restabilită armonia universală.
Fie ca Tu să-mi reînnoiești ființa în armonie și în frumusețe.
Fie să fiu iluminat și protejat prin puterea armoniei universale.
Ție îți ofer durerile mele, grijile mele și tot ceea ce mă împiedică.
De acum înainte, să fie totul armonios,
Să fie totul în frumusețe.
O, Tu, creator de universuri, eşti singurul meu însoțitor,
Numai conform voinței Tale sfinte eu merg,
Și pe calea Ta sacră sunt restaurat și reînnoit
Mergând în frumusețe.
Cu frumusețea înaintea mea, îmi parcurg calea,
Cu frumusețea în spatele meu, îmi parcurg calea,
Cu frumusețea deasupra mea, îmi parcurg calea,
Cu frumusețea în jurul meu, îmi parcurg calea,
Totul a devenit din nou frumusețe,
Totul a devenit din nou armonie,
Totul a devenit din nou echilibrat,
Totul a devenit din nou perfect.
(Rugăciune de dimineață, aparținând Diné’h – Navajo)
Astăzi există un mare interes pentru culturile primelor popoare și ale Amerindienilor. Dar percepția pe care o avem despre aceste culturi se bazează în cea mai mare parte pe stereotipuri. Ne imaginăm că indienii americani sunt „sălbatici”, trăind complet uniți cu natura, legați de un trecut îndepărtat al omenirii, ducând o viață diametral opusă civilizației moderne. Sau îi vedem ca pe niște înțelepți, șamani, trăind în comunicare directă cu animalele, natura și spiritele fără corp. Dar aceste reprezentări romantice sunt imagini mentale care au fost create de la zero, de exemplu de către industria filmului de la Hollywood, precum în filmul „Micul om mare” sau „Dansând cu lupii”. Aceste imagini ne impregnează cultura occidentală și, astfel, ele voalează realitatea.
Numele prin care cunoaștem popoarele amerindiene, precum „Sioux”, „Cheyenne”, sau „Navajo”, nu sunt adevăratele lor nume. Acestea sunt denumirile date de către cei care i-au colonizat. Popoarele amerindiene își amintesc că au fost create pentru a împlini gândul lui Dumnezeu. Din acest motiv, ei se numesc „poporul autentic”, „Oamenii Adevărați”, sau „oamenii adevărați care merg pe pământ”.
Pentru cei care au fost în contact direct cu gândul și spiritualitatea amerindienilor, realitatea este foarte diferită de cea prezentată în filme și romane.
Spiritualitatea amerindiană este adesea reprezentată ca religii șamanice menite să controleze forțele naturii în legătură cu animalele și plantele. În realitate, pentru spiritualitatea amerindiană, gândirea divină este cea care a creat lumea din jurul nostru. Omul, locuitor al acestei lumi, creat de gândire este, el însuși, un gând al lui Dumnezeu. Ființa umană are prin urmare o responsabilitate imensă, deoarece gândirea oamenilor continuă să poarte caracterele gândirii divine și continuă lucrarea de creare a lumii.
Fondatorul antroposophiei, Rudolf Steiner, spunea în legătură cu aceasta că gândirea amerindiană a fost păstrată intactă în secolul al XX-lea pentru a servi ca o contrabalansare a gândirii occidentale în momentul în care această gândire ar deveni complet cristalizată, automată și lipsită de viață.
Spiritualitatea amerindiană în forma ei cea mai pură, este o religie bazată pe tipul primordial al omenirii, omenirea originară. Atunci când vorbim despre conștiința primelor popoare, sau despre popoarele primitive, mulți sunt de părere că această conștiință de la începutul omenirii era încă îndoielnică și că, în general, conștiința amerindienilor este puternic legată de natură. Amerindienii își percep propria spiritualitate ca fiind în relație directă cu Natura cu N mare, adică cu Natura Primordială. Această spiritualitate se fundamentează pe un sistem complex de mituri care povestesc crearea Pământului, a cerurilor, a omului și cum ființa umană este în relație cu creația divină.
Activitățile vieții cotidiene și spiritualitatea sunt țesute laolaltă în aceeași manieră în care țesem firele de lână pentru a face covoare frumoase. Căci, în realitate, sunt gândurile noastre cele care împletesc totul în marea țesătură a vieții și transformă totul într-un drum al frumuseții și al armoniei.
Conform cosmogoniei creștine, există un paradis, un Eden, un câmp alchimic pur de dezvoltare al vieții. Acest câmp pur a fost oferit ființei umane pentru ca aceasta să manifeste gloria și frumusețea gândirii lui Dumnezeu. Omul de la origine, primul Adam, mergea încă „de mână cu Dumnezeu”. Scopul lui era să ducă o viață pur spirituală, deși, material, nu poseda nimic. A existat o cale care permitea întoarcerea la Dumnezeu imediat, fără preoți și fără biserici, doar prin viața cotidiană, viața manifestată în regnurile naturii, peisajul, elementele naturale, plantele și animalele care înconjurau omul.
Această cale poate fi numită «prima cale». Ea este păstrată, chiar și astăzi de școlile interioare ale mai multor religii, în particular de amerindieni. «Prima cale» este calea directă către Dumnezeu, o cale care orientează omul, sufletul și spiritul către unicul scop spiritual.
Atunci când gândul de la origine atinge în mod direct omul, gândirea umană revine la puritatea sa, la echilibrul său și la armonia sa originară. Tipul primordial se trezește la viață, gândirea umană reflectă voința divină și cercul universal este reformat într-o armonie perfectă. Este calea pe care, în conformitate cu termenii ritualului amerindian, omul «merge în frumusețe».
Pentru cel care parcurge acestă primă cale, sunt eliberate mari forțe și în lumina zorilor, câmpul natural care a fost atât de mult timp un dușman, devine pentru el cea mai frumoasă armonie. Din cele patru direcții ale cercului universal, se formează o unitate perfectă. Gândirea divină se manifestă din nou prin comportamentul de viață și prin faptele unui astfel de om. Pentru amerindieni, acest cerc universal este prima reprezentare a lui Dumnezeu. Cercurile sunt manifestări ale gândirii lui Dumnezeu. Lumea este făcută din cercuri, din vibrații și din cicluri. Totul pornește de la origine, descrie un mare cerc și revine la origine, la fel cum soarele se ridică, în albul zorilor, la răsărit, urcă pe albastrul cerului până la zenit în direcția sudului, descrie un larg cerc pe cer, pentru ca odată cu venirea serii, să se culce în splendoarea aurită a vestului, pentru a dispărea apoi în obscuritatea nopții înstelate, unde prezența sa centrală este marcată, în direcția nordului, prin steaua polară, steaua în jurul căreia celelalte stele descriu şi ele de asemenea, un mare cerc.
După amerindieni, cu mult timp în urmă, lumea era un mare lac circular, complet calm și nemișcat. În jurul acestui lac nu exista nimic. Nimic nu exista atunci: nici cerul, nici pământul, nici stelele, nici vegetalele, nici animalele. Oamenii existau doar ca posibilități. Nu exista decât gândirea creatorului care plana deasupra lacului ca un soare strălucitor. Într-o zi, creatorul a lăsat să cadă o pietricică în acest lac iar valuri concentrice au început să se extindă din centru către malurile lacului. Undele de la suprafața apei au devenit valurile de viață: regnul mineral, vegetal, animal și uman. Au apărut munții, râurile și oceanele s-au umplut, norii au apărut în cele patru direcții. Pământul solid a fost creat cu locurile sale sacre și acesta a început să descrie un mare cerc.
Plantele au început să crească pe pământ. Porumbul a apărut și s-a pregătit să-i hrănească pe oameni. Deasupra pământului au apărut lumini: soarele și luna, care parcurgeau mari cercuri, apoi stelele. Au apărut apoi anotimpurile cu succesiunile de perioade reci și calde.
Animale cu forme multiple au început să se miște în mari cercuri pe pământ, în jurul lacului circular. Bizoni galopând pe câmpiile vaste, vulturi zburând în cercuri, mereu mai înalt către creatorul lor, urși care au urmat ritmurile trezirii primăverii și somnului iernii, somoni care au urmat marele cerc de torente și râuri.
Apoi au apărut oamenii. Un vânt a început să sufle dinspre norii din jurul lacului circular. Din acest suflu, au fost creați Primul Bărbat și Prima Femeie. Primul Bărbat avea un cristal de stâncă cu el. Cu o rază de soare, el a făcut un foc. Prima Femeie a pregătit o colibă circulară. Ea avea cu ea o piatră de turcoaz. A frecat piatra și a apărut un foc. Apoi, ea a văzut departe lumina focului Primului Bărbat și s-a apropiat. Ei au decis să trăiască împreună și acesta a fost începutul întregii civilizații umane.
După un moment, valurile provocate de piatră au continuat să se propage, și au atins malurile lacului circular. Apoi, au început să se propage înapoi dinspre malurile lacului către punctul central, acolo unde fusese aruncată piatra. Acesta a fost începutul celei de-a doua faze a creației, întoarcerea fiecărui lucru la originea sa.
Puțin câte puțin, speciile de animale au început să dispară, plantele s-au împuținat, munții s-au apropiat. Lumea s-a făcut mai mică, bărbații și femeile aveau mai puțin loc pentru a trăi și au trebuit să învețe să trăiască împreună și să înțeleagă diferențele dintre ei. Cele patru rase, de culoare neagră, albă, galbenă și roșie, trebuiau să se unească pentru a forma un singur Popor.
Tot ceea ce trăia trebuia să învețe să revină către centrul din care totul luase viață. Totul urma să fie rezolvat în punctul central, totul urma să fie din nou unit, deoarece suprafața lacului urma să devină din nou complet nemișcată. Acesta ar fi sfârșitul unui ciclu de manifestare, în așteptarea unui alt ciclu.
În această relatare amerindiană a creației, lumea descrie un mare cerc pentru a reveni la punctul său de origine. În alte povestiri, omul este cel care dă fiecărui animal numele său. Ființele umane urmau să fie administratorii și protectorii tuturor regnurilor. În Biblie, în Geneză, vedem cum de asemenea primul bărbat și prima femeie trebuiau să facă să rodescă domeniul vieții originare, grădina Edenului cu cele patru fluvii de viață.
Probabil cunoașteți aceste mituri ale istoriei creației lumii, ale paradisului originii. Le-ați văzut reprezentate în imagini și ați citit descrieri ale acestora în cărți. Dar este complet diferit să citiți descrierea unui loc într-o carte și să o vedeți în realitate. De aceea, un contact direct cu filosofia amerindiană este aproape întotdeauna un șoc psihologic și cultural pentru omul occidental modern.
Sursa primordială de unde provine totul se exprimă în mod direct prin radiații, nu prin cuvinte sau scrieri. Ea este asemănătoare soarelui divin care își trimite razele să lumineze lumea și umanitatea.
Jan van Rijckenborgh, fondatorul Școlii Rozacrucea de Aur – școală spirituală gnostică modernă – reprezintă înțelepciunea amerindiană prin figura lui Hiawatha, personificarea vieții celei mai înalte, cea mai bună și cea mai nobilă. Când Hiawatha îngenunchează în direcția soarelui care se ridică, precum fac încă și astăzi mii de amerindieni în timpul rugăciunii de dimineață, intră în legătură conștientă cu Eternul care se află în spatele fiecărei aparențe. Este o legătură directă cu starea de conștiință a omului originar. Razele soarelui care se ridică penetrează profund în noi, în profunzimea inimii noastre, ele trec prin toate straturile conștiinței și ale subconștientului, atingând sursa originară a întrgii vieți.
Pentru a încheia această prezentare sintetică a înțelepciunii amerindiene, redăm o rugăciune Navajo (extras din Navaho mituri, rugăciuni și cântece de Matthews Washington):
Noi credem în gândirea universală. Totul, absolut totul, ia naștere în această gândire. Astfel, a avea o adevărată igienă cotidiană a gândurilor, este începutul oricărui drum spiritual.
Oamenii, animalele, plantele, mama noastră pământul, soarele, luna, corpurile celeste, tatăl nostru cerul, totul participă la același spirit, toate au o viață inteligentă, fiecare are forma sa și munca sa particulară de îndeplinit, conform formei-gând izvorâtă din creatorul tuturor lucrurilor care conferă fiecăruia propria sa melodie și propria sa vibrație.
Noi credem în dualitatea tuturor lucrurilor manifestate. Tot ceea ce există în manifestare are opusul său. Toate lucrurile au o parte pozitivă și o parte negativă. Lumea noastră este un vast cerc unde totul este interconectat. Universul are o conștiință și noi facem parte din această conștiință. El se manifestă printr-o gândire universală. Gândirea este la originea a tot ce există. Aerul pe care noi îl inspirăm și pe care îl expirăm, apa pe care o bem și o eliminăm, tot ceea ce formează corpul nostru, totul se află într-un mare cerc de transformări, prin noi înșine, și aceasta de mii și mii de ani.
Scopul vieții pentru noi, nu este de a adora o zeitate exterioară, ci de a merge în fiecare zi în frumusețe. Rugăciunea noastră, nu o facem în fiecare duminică într-o biserică. Rugăciunea noastră este starea noastră interioară de a fi . Noi ne rugăm în fiecare clipă a zilei, în viața de zi cu zi, în momentele cele mai simple. A te ruga este un mod de a fi, un mod de a trăi în pace, în echilibru, în armonie.
În acest fel parcurgem marele cerc al vieții.
În acest fel mergem în Frumusețea perfectă până la Viața Eternă.
