Pentru a se menține traficul în direcția corectă, pe marginile drumului răsar bariere dure și înalte, clădite din elemente de beton.
Iarba crește în crăpăturile dintre dalele bine individualizate. Evident. Iarba crește peste tot. Iarba este una dintre multele tipuri de buruieni. Departamentul Lucrărilor Publice nu a avut timp, sau nu a văzut nevoia, de a scăpa de ea.
Plantele semănate au nevoie de întreținere, de atenție continuă, în timp ce natura sălbatică ni se descoperă în mod spontan și aparent fără efort. Timp de câteva săptămâni buldozere, camioane, mașini de pavat asfaltul și compresoare sunt ocupate pentru a face suprafața drumului netedă, dar, desigur, în scurt timp, ierburile cresc din nou.
Natura este întotdeauna victorioasă. Acesta este tărâmul omenirii – această tensiune între iarbă, buruieni, adică natura umană și plantele semănate, reprezentând cultura, educația noastră.
Natura are grijă de noi. Verdele ce ne oferă oxigen proaspat, îl eliminăm pentru a crea spațiu suficient mașinilor ce poluează. Este specific naturii umane să-și facă viața pe Pământ imposibilă? Ființa umană încearcă să-și subordoneze natura și, ca rezultat, se pune în situații neplăcute. Și totuși, ceea ce se aude atât de des ca „înapoi la natură” nu mai este o alegere. Chemarea ființei umane țintește mai înalt, mai departe și mai grandios – deasupra naturii!
În ciuda delicateții sale, iarba crește în cele mai goale și pustiite locuri. Nu trebuie să fie răsfățată în mod special, ca-n migăloasa îngrijire a peluzelor englezești. Iarba nu judecă; ea înțelege necondiționat orice posibilitate de a crește. De aceea, crește adesea în locuri unde nu este apreciată. Totuși, crește și crește și formează semințe și se înmulțește.
Ea așază o oglindă în fața noastră: „Înșfăcați fără ezitare orice șansă a vieții, indiferent de perspectivele presupuse!” Acesta este un unghi diferit de acel „uită-te înainte de a sări”, mod de gândire cu care majoritatea dintre noi am fost crescuți. Ea germinează, înmugurește și înflorește fără ezitări necondiționatul Acum. Nu poate fi mai simplu. Dacă omul este îngrijorat, este nevoie de o mare cantitate de curaj; de spiritul unui aventurier.
Un mugure de viață, care este la fel de străin omului muritor, asemenea firului verde de iarbă, asfaltului cenușiu, se află chiar în inima omului. Îndemnată de acesta, ființa umană se îndreaptă mereu și mereu spre cultură, spre educație. Omul încearcă să-și aducă lumea în armonie cu propria sa natură și se străduiște să atingă perfecțiunea, pentru o formă de paradis, așa cum crede că ar trebui să fie. Scopul naturii însă nu este să fie cultivată într-o stare asemănătoare paradisului. Singura sa constantă este: schimbarea. Natura formează doar contextul în care omului îi este dată capacitatea de a deveni conștient de moștenirea lui și de a și-o dezvălui. Sămânța este cea care trebuie să germineze și să se dezvolte, și nu omul născut din natură trebuie îmbunătățit. Pentru aceasta este necesară Lumina originarei și divinei vieți cerești.
Această Lumină este omniprezentă și dorește să se facă cunoscută în fiecare inimă umană.
Dacă, într-adevăr, căutați eliberarea, va trebui să utilizați fiecare fisură din armura pe care v-ați cladit-o singuri, pentru a lăsa Lumina să vă pătrundă.
