Când întâlnim adevărata frumusețe în exterior, ceva din noblețea noastră interioară devine perceptibil. În noi se trezește o dorință care crește spre această frumusețe și perfecțiune.
Un fir de iarbă acoperit cu cristale de gheață strălucitoare, un cer nocturn împânzit de stele, un măr înflorit pe fundalul cerului albastru deschis de primăvară, un apus de soare roșu ca sângele – ce anume ne umple inimile de uimire și venerație în fața unei frumuseți atât de magnifice?
Pare a fi ceva intrinsec ființei umane, atât de profund și existențial, încât niciun animal nu ar fi capabil de un astfel de sentiment. În timp ce fericirea animalelor pare să depindă în mare parte de instinctul de conservare și de procreare, se pare că există ceva în om care are nevoie să se hrănească și cu frumusețe.
Toate marile opere de artă din pictură, sculptură, literatură și muzică sunt create pornind de la acest principiu. Când ne cufundăm într-o astfel de operă, înțelegem ce înseamnă perfecțiunea și eternitatea. Ea trezește în noi o amintire care recunoaște această perfecțiune. Ceva sacru ne lovește, lăsându-ne fără cuvinte.
Ce este acest ceva? Poate că este ceea ce spune Plotinus:
Există ceva în om care se cunoaște pe sine în adevăratul sens al cuvântului. Este partea spirituală a sufletului care realizează că există și cine este. Privind ceea ce există, partea spirituală a sufletului se contemplă pe sine în toată abundența sa.
Când întâlnim adevărata frumusețe în exterior, realizăm brusc cine suntem în esența noastră: un dumnezeu în zdrențe, o piatră prețioasă ascunsă în piatra cenușie și aspră, care vrea să fie dezgropată și lustruită. Ceva din noblețea noastră interioară devine vizibil. În noi se trezește dorința de a crește spre această frumusețe și perfecțiune, ca o floare care a fost sufocată de tufișuri, dar care acum experimentează pentru prima dată puterea luminii, care o atrage în sus și îi permite să se deschidă.
Frumusețea este strâns legată de iubire. Tot ceea ce privesc prin ochii iubirii devine frumos. Persoana pe care o iubesc este cea mai frumoasă persoană din întreaga lume pentru mine. Cu cât sunt mai plin de iubire, cu atât lumea din jurul meu devine mai frumoasă.
Cu cât eliberez mai mult bijuteria din mantia materiei grosiere și o lustruiesc, cu atât mai mult strălucește frumusețea vieții sale interioare radiante. Cu cât pot elibera mai mult dumnezeul din mine de zdrențele sale, astfel încât iubirea lui să devină conștientă în mine, cu atât mai mult recunosc gloria vieții.
Așadar, frumusețea nu este obiectivă, ci apare în mintea celui care privește. Ceea ce o persoană percepe ca fiind frumos nu impresionează deloc pe alta. Ceea ce este crucial, însă, este ceea ce observatorul face cu ceea ce percepe. Ce rezonanță are imaginea exterioară în interiorul său? A dezvoltat deja o conștiință a lumii spirituale?
Frumusețea este armonia perfectă dintre senzual și spiritual,
spune poetul Franz Grillparzer.
Dar pentru a percepe această corespondență, avem nevoie atât de un organ care să poată recunoaște dimensiunea spirituală, cât și de organe senzoriale naturale sensibile la impulsurile din lumea exterioară. O persoană care este prinsă doar în lupta zilnică pentru supraviețuire va avea puțin interes sau conștientizare față de lucrurile minunate care o înconjoară. Cu cât descoperim mai mult din lumea spirituală, cu atât vom găsi mai multă frumusețe în lumea exterioară.
Multe lucruri pământești pot fi exprimate în parabole, iar când recunoaștem realitatea din spatele acestui simbolism, frumusețea semnificației sale ni se revelează și nouă. Ceva de acest fel se poate întâmpla doar aici și acum. Este nevoie de vigilență în momentul prezent pentru a nu rata razele de lumină din lumea spirituală în confuzia vieții de zi cu zi. Frumusețea pe care am experimentat-o în trecut se estompează cu fiecare amintire reamintită. Minunea pe care o așteptăm de la viitor este doar o idee și nu depășește ceea ce știm deja. Dar viața este aici și acum și și-a răspândit magia peste tot, trebuie doar să o vedem.
O astfel de frumusețe atemporală nu poate fi descrisă în cuvinte. Nu putem transmite acest lucru altora. Fiecare cuvânt nu face decât să o limiteze, să îi ia unicitatea și să o priveze de splendoarea ei. Dacă încercăm totuși, vom realiza că putem transmite doar o imagine vagă a ceea ce s-a revelat ca un miracol în noi. Ce rămâne este un sentiment de dezamăgire și pierdere.
Acesta este cazul tuturor lucrurilor pe care vrem să le manifestăm din lumea spirituală în lumea materială. Ele pot fi recunoscute și sunt eficiente doar în momentul prezent. Orice încercare de a păstra această fericire este sortită eșecului.
Rainer Maria Rilke descrie acest lucru minunat într-una din poeziile sale:
Nu încerca să înțelegi viața,
atunci va fi ca o sărbătoare.
Lasă fiecare zi să se întâmple,
ca un copil în trecere
căruia i se oferă multe flori
la fiecare suflare a vântului.
Frumusețea despre care vorbim aici ne copleșește, ne lasă fără cuvinte și uimiți. Nu o putem înțelege și nici nu avem dorința de a o explica. Este suficient să experimentăm pur și simplu acest mister. Cădem în minunea ei și dispărem în ea.
Este o gustare din lumea spirituală, unde ne contopim cu frumusețea, unde egoul nostru devine nesemnificativ, unde suntem parte a acestui miracol – fără timp, fără spațiu și fără limite.
Astfel de momente ne taie respirația și ne umplu de o bucurie dincolo de cuvinte. Sunt daruri din eternitate, doar pentru noi și doar pentru acest moment.
