Mintea are nevoie de claritatea inimii pentru a se revela, iar ceea ce se manifestă atunci este inima nelimitată.
În multe privințe, inima noastră este motorul emoțiilor pozitive, cum ar fi bucuria, dragostea și compasiunea. Se pare că aceste emoții pozitive sunt mișcări de natură exterioară, radiantă, centrifugă.
Prin urmare, emoția este ca un flux din interior, uneori cauzat de o atingere interioară. Această atingere pare un paradox: suntem atinși emoțional și mișcați. Impulsul pentru emoția trăită pozitiv ne poate duce departe, chiar până la lacrimi. Acest lucru este de obicei experimentat ca ceva pozitiv, deoarece sursa, inima, trimite un mesaj sincer.
Totuși, cauza emoției poate fi o mare mișcare interioară, a cărei bază nu este întotdeauna binevenită pentru noi, de exemplu atunci când spunem „inima mea a plâns”. Emoția, mișcarea interioară poate fi inconfortabilă pentru că îi lipsește echilibrul și copleșește. Atunci când frecvența conștiinței inimii crește, inima poate să nu fie capabilă să o proceseze și să înceapă să nu aibă claritate sau poate să nu fie capabilă să mențină claritatea și apoi să ceară, să se roage, pentru o inimă echilibrată: „Dă-mi o inimă curată”.
Este posibil ca această creștere să fi fost inspirată de acțiunea energiei lui Christos căreia i se aplică cuvântul:
Să nu vă fie inima tulburată. [1]
În cazul emoțiilor negative, cum ar fi furia, frica, melancolia, mânia sau gelozia, această lipsă de claritate a inimii este și mai departe de o situație de echilibru.
Prin urmare, emoțiile, energiile mișcării psihologice, pot împiedica serios claritatea inimii (dar și a capului). Și referitor la aceasta René Descartes afirmă: ideea clară și distinctă se închide prematur pentru conștiință. Emoția în termeni de energie înseamnă a face un efort, iar în olandeză „moeite” [efort] are aceleași litere ca „emotie” [emoție]. Spinoza a indicat, de asemenea, că există multe „afecțiuni” care îi pot ține pe oameni departe de iluminare, de claritatea conștiinței (Etică). [2]
Marea întrebare este dacă noi, ca oameni, putem lupta pentru claritatea inimii; putem face un efort pentru a intra în acea stare de conștiință? Și dacă acest lucru nu este posibil, așa cum indică și Lao Zi în Daodejing [3] : ce facultate a inimii, ce potențial al inimii ne scapă?
Gnosticii vorbesc despre posibilitatea de a „gândi” cu inima, devenind conștienți de claritatea atomului inimii. A fi sincer. Și să lași acea inimă să lucreze, deci să nu încerci să lucrezi tu pentru ea. În plus, gândirea, adevărata gândire, este de obicei asociată cu capul, cu activitatea creierului.
Pare absurd ca această activitate a gândirii cu inima să fie cauzată de un singur atom. Și de aceea „gândirea cu inima” este adesea privită ca un „așa-zis”eveniment mitic și cel mult mistic. Oamenii uită că inima, care este clară și nu are emoții nedorite, „inferioare”, este conectată cu mintea. Mintea noastră nu este insensibilă căci este o sursă de forță interioară.
Mintea are nevoie de claritatea inimii pentru a se dezvălui și ceea ce se manifestă atunci este inima nelimitată. Gândirea acelei inimi nelimitate nu este dezlănțuită, ci lipsită de ambiguitate și având o natură pură. Ea nu trage în toate direcțiile ca un foc necontrolat, nu dă energie astrală demonilor. Este un foc astral echilibrat, un miracol care ne poate stimula sufletul la activitatea pentru care a fost destinat încă de la origine. În înțelepciunea orientală, gândirea este echivalată și cu sufletul. Acel foc echilibrat al sufletului recreează mintea, astfel încât să putem gândi cu adevărat cu inima.
Desigur, ar fi minunat dacă o dorință sublimă în mod natural ar putea învia imediat
Manasul, Fiul lui Dumnezeu, în sistemul nostru, microcosmosul. La urma urmei, o dorință profundă sfântă pare a fi singura condiție pentru regenerare, pentru învierea Omului-Spirit. Cu toate acestea, claritatea inimii precede această dorință. Și asta înseamnă că iubirea, înțelepciunea și intuiția în coerența lor formează baza, că o înțelegere gnostică fundamentală formează poarta deschisă pentru eficacitatea acelei dorințe minunate.
Înțelepciunea și intuiția veghează apoi ca iubirea să nu se transforme în caritate concentrată personal, în care „cele mai bune intenții” ne trag de fapt într-un câmp energetic inferior. Înțelepciunea și intuiția garantează astfel claritatea inimii, astfel încât demonii să nu poată beneficia în calitate de „colegi de masă” de energia iubirii care se răspândește liber în lume. În acest fel nu se aruncă „trandafiri” măgarilor. Inima înflăcărată, radiind în claritate, păstrează întotdeauna semnul blândeții, nu rănește sentimentele nimănui, nu forțează un semen să facă lucruri pe care el sau ea nu le-ar alege în mod liber.
Sursa clarității este tăcerea. O inimă clară, spontană și sinceră respiră în liniștea și tăcerea originii. Gnosticii vorbesc despre Liniștea tăcută, Tăcerea Vie, eonul cel mai înalt. Comparația binecunoscută pentru aceasta este lacul, care este fără valuri și acționează ca o oglindă transparentă, astfel încât fundul devine vizibil și radiația giuvaierului de pe fund poate fi astfel zărită.
Gândirea clară a acelei inimi, care nu este mișcată, este lipsită de ambiguitate și vrea să ajungă la cap ca un impuls interior, prin care poate apărea teama de a fi „ispitit” de lume, așa cum indică și Daodejing. Cu toate acestea, dacă, ghidată de înțelepciune și intuiție și plină de iubirea care întrece orice înțelegere, energia blândă și înflăcărată poate ajunge la cap, fără a perturba claritatea inimii, atunci o activitate specială a acelui cap poate izbucni în sistemul nostru. Este vorba despre pineala care devine activă în sanctuarul capului, hrănită din minte. Spinoza descrie acest lucru ca fiind claritatea Rațiunii, care poate apărea atunci când afectele sunt mai mult sau mai puțin într-o stare latentă. Atunci gândirea clară a inimii se poate uni („devenind una”) cu sanctuarul capului hrănit de mintea pură, astfel încât din dualitatea dintre inimă și cap se naște o activitate curentă care aprinde focul Spiritului. Dorința și bucuria merg împreună cu înțelepciunea și iubirea, astfel încât procesul interior este continuat cu foc. Eterul focului este cel care joacă un rol central în acest sens, cel de-al cincilea eter, care determină funcționarea Spiritului. Claritatea inimii și claritatea capului celebrează apoi sărbătoarea trandafirului, care în cele din urmă devine auriu. Conștiința atinge nivelul unei unități aparent nefirești, datorită acțiunii de bază care începe în inimă. Claritatea generează înțelegere.
Cel care înțelege este liber
sunt cuvintele clare și puternice ale lui Spinoza.
Filosoful german Hegel a avut nevoie de o frază mai lungă pentru a indica același concept atunci când a scris:
Pentru a înțelege Rațiunea ca un trandafir pe crucea prezentului și pentru a te bucura de ea, această înțelegere rezonabilă este reconcilierea cu realitatea, pe care filosofia o oferă celor care au impulsul interior de a înțelege… [4]
Pentru a înțelege Rațiunea ca un trandafir în crucea prezentului, pentru care există o necesitate mai mult decât actuală, baza clarității inimii este indispensabilă. Reconcilierea cu realitatea pare de fapt o sarcină imposibilă, deoarece simțurile noastre percep lupta, războiul, atrocitățile și suferința din lume. Fără a tăgădui mizeria acestei situații, este important să realizăm că simțurile noastre percep foarte limitat, potrivit unora doar 0,05% din această realitate. Intuiția, ca o nouă facultate, este cea care se poate ridica deasupra acesteia prin puterea iubirii și ignoră puterea obligatorie a celor cinci simțuri. Prețiosul punct de plecare al clarității inimii permite revelarea intuiției, astfel încât să putem respira în libertate, unitate și iubire, trinitatea atotrevelării divine.
Surse:
[1] Ioan 14:1
[2] Ethica, Spinoza,
[3] Daodejing, Laozi
[4] Phánomenologia spiritului, Hegel
